Am visat că un poet - dintre cei care, în viața reală, s-au certat irevocabil cu mine - mi-ar fi dat o cheie de la o garsonieră unde avea o bibliotecă de poezie... Undeva în centrul Bucureștiului, clădirea exista, un fel de bloc interbelic, prima ușă din stânga cum intrai avea pe ea numele poetului, dădea într-o minusculă curte interioară (?) din care abrupt o scară ireal de răsucită... Camera în sine, înaltă, dar cu doar câteva rânduri de cărți, un pat și nu mare lucru în rest, invita la visare în amurg... Dar fereastra dădea direct în balconul vecinilor, care curând poposesc acolo și remarcă prezența mea nefamiliară... Deschid ușa și trebuie să-mi explic prezența acolo, dar nu mă lasă câinele lor hiperactiv...
Mă amuză cât de nerealist, ca de acum 10 ani (când mă băgam în seamă cu lumea literară la modul la care mă găzduiau oameni prin București, ceea ce nu mai pot cere azi când stau în chirie chiar aici), este acest vis și, în același timp, hiperrealist: spațiul boem ca cvasi-coșmar imobiliar. Deși, în fond, camera aceea poate fi citită și ca un spațiu unde privatul se învecinează cu publicul - sau pe aproape... Mda, în fine, nu mai contează... Visul existenței ca poet... cât "cringe"...
IRC Chat
Support Hubzilla
