A fost publicată recent în MATCA o anchetă coordonată de Andreea Pop, numită „Cum citim poezia astăzi?". Printre răspunsuri se numără și cel al lui Andrei Dósa, la care m-a frapat următorul pasaj:

„Nu mai există acea presiune de a valida un poet şi volumele sale printr-un aparat critic rigid. Acesta este, din nou, un câștig, dar și o capcană. În lipsa unor criterii minime, stabilirea unor ierarhii ar deveni întâmplătoare, irelevantă. Astfel, Marius Tucă ar primi premiul Observator cultural pentru poezie, iar pe Yigru Zeltil l-am vedea în fruntea Academiei Române. E important să păstrăm un anumit discernământ, chiar dacă nu mai vorbim în termenii canonului clasic.”

Ce ar înțelege din asta publicul țintă al revistei MATCA?

Destui oameni știu că premiul Observator cultural nu e orișice premiu, că are în spate un oarecare capital simbolic (că acesta nu a fost amenințat de orientarea agresiv pro-sionistă a revistei din ultimii ani e deja altă poveste...); toată lumea a auzit de Marius Tucă și cine citește MATCA se presupune că ar fi de acord cu ideea că versurile lui Tucă nu sunt decât niște imitații kitsch după Păunescu, best-sellers care exploatează nostalgia unui anumit public mai puțin avizat în materie de poezie. Se subînțelege aici că o lume în care o producție kitsch ar lua un premiu serios de poezie ar fi o lume pe dos...

În afară însă de un număr restrâns de persoane care s-au implicat în scena de poezie, majoritatea probabil nu a auzit de mine decât, cel mult, în treacăt. La o căutare rapidă s-ar lovi de următoarele informații: eu am debutat la numai un an distanță de Andrei Dósa, la aceeași editură (Tracus Arte); am avut lecturi la aceleași cercuri din București și Cluj; am figurat, ca și el, pe aceeași listă a lui Mihai Iovănel din „Istoria literaturii române contemporane”, de volume reprezentative pentru poezia ultimelor decenii. Cine citește în pripă anumite dintre textele noastre ar putea spune că avem mai multe asemănări decât deosebite.

El pare din context că se bazează pe asumpția că cititorii anchetei vor fi sau ar trebui să fie de acord că sunt, probabil, un poet nul ca valoare și/sau fără discernământ. Nimic din informațiile de mai sus nu certifică această plasare a mea în vecinătatea lui Tucă. Să fie cumva o banală reglare de conturi?

Din cauza pozițiilor de politică literară pe care le-am luat de-a lungul timpului, din cauza pledoariilor înfocate pe care le-am tot făcut pentru avangarde și experimentalism, din cauza atitudinilor intransigente și, recunosc, arogante pe care le-am manifestat printre mediile literare online, laolaltă cu anumite mici gafe/erori tactice, mi-am făcut dușmani în mica lume literară de la noi...

Mai recent, am câștigat premiul Gheorghe Iova și am jurizat, la invitația Ninei Vasile (care, da, a scris despre ultima mea carte, „Praline”), într-un concurs de poezie pentru liceeni, organizat la Muzeul Național al Literaturii Române. (Din juriu a făcut parte și Ramona Boldiszar, care apare și în ancheta de față.) Dacă Andrei Dósa ar fi fost invitat în locul meu, nu mă îndoiesc că voturile sale ar fi fost nu foarte diferite de cele ale mele. Participarea la ceva în care este implicat și MNLR-ul nu înseamnă automat că am devenit vreo figură de talie academică. Și atunci care e faza?

De-a lungul anilor, am contribuit în două perioade la revista Cultura. Prima dată, am renunțat la a mai contribui în semn de boicot față de prezența lui Ioan-Aurel Pop, precedentul președinte al Academiei Române și un consecvent propagandist de dreapta, în cuprinsul revistei. Ulterior, într-un moment în care duceam lipsă de bani, din disperare, am acceptat invitația de a reveni la Cultura, din dublă ipostază, cea de colaborator cu rubrici permanentă, respectiv cea de corector. Din acea ultimă poziție am avut „bucuria” de a descoperi inclusiv un plagiat comis de I.A.P. - cam acesta este nivelul Academiei Române.

În afară de incompetența crasă a multora din Academie, mai există problema ideologică. Organizația e împărțită între ultraconservatori și voci vag liberale (Marius Andruh pe aici l-aș încadra), reflectând, cred, și distribuția puterii politice. Într-un asemenea peisaj, evident, nu am ce căuta. Bomboana de pe colivă: vârsta. A intrat cineva vreodată în Academia Română, în viață, fiind la vârsta de numai 34 de ani? Întrebare perfect absurdă.

Poate că Dósa voia să sugereze că sunt un personaj academic în sensul de bătrânicios. Un indiciu în acest sens este faptul că invocă mai jos un podcast organizat de Discuția secretă, aceeași grupare literară cu care am mai avut conflicte în ultimii 13 ani. În 2013, aceștia mă ironizau într-o postare pe Facebook pentru faptul că îmi plăcea Nora Iuga, o poetă pe care o considerau slabă. În urmă cu doi ani, liderul grupării, Cătălin Lazurca, fusese invitat de Simona Popescu să devină co-organizator al festivalului Gellu Naum, deși Cătălin Lazurca se declara pro-Trump și anti-gay, iar Naum era un stângist înfocat în tinerețe. Contradicție pe care am protestat-o atunci la MNLR, smulgându-i microfonul lui Lazurca și fluturând „chiloții istoriei” - moment care a rămas neconsemnat de presă, dar care a rămas cu siguranță în memoria lui Lazurca & co.

Intrând pe site-ul Uniunii Scriitorilor (care, de curând, s-a reconciliat subit cu găștile dominante din literatura tânără, fără vreo explicație oficială, dar asta e alt subiect), văd în secțiunea „Comunicate" un anunț: noua ediție a festivalului Discuția secretă... unde figurează și Andrei Dósa. Nu e clar acum?

Sigur, nu e obligația nimănui să-i placă textele mele. Din aceeași grupare face parte și Cristina Ispas, care declară onest în cadrul aceleiași anchete că nu a agreat mai niciodată zona literaturii experimentale. De altfel, același Andrei Dósa declară pertinent mai jos că niciuna dintre direcțiile poeziei nu ar trebui să fie considerată intrinsec mai importantă decât alta și că ceea ce contează este „acel nucleu de obsesie, de tensiune autentică" - frumos, dar există vreun consens real în privința a cum ar arăta în acțiune?

Îmi pare râu, dar nu mai cred că există posibilitatea acestui consens. Oamenii sunt prea diferiți, cu neurotipuri diferite, cu educație diferită, din clase diferite. Critica „esteticului” există numai atât timp cât cineva are timp și bani pentru a citi și a scrie și a gândi. Nu cred că cineva se poate dedica astfel literaturii dacă se luptă non-stop pentru a menține o cameră a sa și a avea niște mâncare în frigider. Iar când cineva care este privilegiat riscă prea lesne să inventeze jocuri stupide, să-și imagineze că poezia este neted împărțită în ligi, ca la fotbal, sau că literatura e un Fight Club și, vai, sigur vom ajungem scriitori mai buni dacă ne facem bullying și ne închipuim că reglările de conturi și bârfele literare țin locul unui joc social al literaturii perfect sănătos... Nu, e toxicitate. Uniunea Scriitorilor este stupid de toxică, iar voi, care acceptați să-i lingușiți fără să cereți nici măcar scuze pentru deceniul în care Manolescu & comp. și-au bătut joc în bloc de literatura tânără, nu sunteți diferiți.

Recunosc că m-am luat la harță cu multe nume din lumea literară, admit că nu întotdeauna am reușit, dar am încercat în permanență să o fac legitim, cu lux de argumente, am încercat să urmez niște reguli ale jocului. Îmi ziceam că cineva trebuie să facă ceea ce făceam, să reprezinte o anumită poziție în câmp, chiar și cu riscul de a nu face prieteni. Dacă e ceva ce regret, e faptul că toată această persona bătăioasă se prea poate să fi îndepărtat pe mulți de textele mele în loc să le apropie, așa cum mi-aș fi dorit - fiindcă, dincolo de obsesia aparentă pentru nou, textele mele comunică totuși cu alte filiere, sunt un cumul de tradiții în fond, experiment(al)ul în sine îl înțeleg ca pe o tradiție. Nu sunt vreun etalon mondial al poeziei, dar am muncit la textele mele și am absorbit foarte multe lecturi... Da, îmi place să cred că nu tot ce am scris merită să fie aruncat la gunoi de tine, Dósa, sau de orice alt gatekeeper al literaturii care se trezește că are motiv de beef cu mine. Cer prea mult?

Mă rog, mult zgomot pentru nimic...

E 2026 și interacționez mult mai rar cu cercurile literare. În  general, nu am timp. Muncesc, în paralel caut să mă reprofilez profesional, lucrez printre picături la proiectele mele de self-hosting, învăț esperanto, învăț Emacs, scriu pe smolweb, îmi fac ciorne pentru „Drumul mătăsii" (ceva cu un Nastratin Hogea cyberpunk, nu știu ce va deveni pe mai departe), îmi notez nume cu care aș vrea să fac networking la un moment dat, îmi traduc texte mai vechi... Am ce să fac, nu mă interesează că nu mă bagă în seamă MATCA sau România literară, am propria mea infrastructură de care să mă ocup - inclusiv site-ul acesta din fedivers. Și acum înapoi la somn!