În loc să vorbim despre subiecte mai constructive, cum ar fi ce putem sau nu învăța de la comunele artistice din Indonezia (a căror prezență radicală la documenta 15 i-a făcut pe anumiți mahări ai artei instituționalizate să regrete că au avut vreodată pretenția de a coopta așa ceva în loc de a o arde burghez pe față) sau, din aceeași vastă țară, subcultura „Vespa", a nomazilor punk motorizați-improvizați care se sustrag normelor societale, astăzi vorbim despre Alina Purcaru și vacanțele ei în Dubai și Abu Dhabi...
Mă rog, subiectul mi se pare atât de derizoriu încât nu m-am sinchisit încă să mă abat de la drumurile mele uzuale - la muncă, la piață, până acasă, într-un colț modest de București unde nu e nici țipenie de Cărturești - doar ca să răsfoiesc ultima carte a Alinei Purcaru -
Clivaj Fidelitate -, iar la liber nu se găsește „Scrisoare de dragoste din Dubai” (în contrast cu libera circulație digitală a textelor din zona feminismului intersecțional, care refuză și în acest mod ideea de literatură ca produs de consum pe care trebuie să-l cumperi sau să-l răsfoiești în librărie, chiar dacă autorx nu scot profit nici dacă nu-și împart PDF-ul bun de tipar la prietenx pe șestache), textul care pare să fi fost cel mai
triggering pentru stânga de la noi, de la
Mihnea Bâlici, a cărui radere a declanșat întreaga controversă (fără a fi citit cartea în cauză, având acces doar la cronica sa, mi se pare că nu a întreprins cea mai comprehensivă și pertinentă care se putea aduce, dacă e să judec pe baza fragmentelor citate), până la
Medeea Iancu și
Laura Sandu, care nu o numesc explicit pe Alina Purcaru, deși aluzia la „călătoriile în Dubai” spune totul, și practic au intervenit după ce „solidaritatea” cu poeta criticată de Bâlici a dus la
un articol cringe în fițuica pro-sionistă
Observator cultural, unde Laura T. Ilea - cumva aceeași persoană care a scris despre Deleuze...!? - a emis aberația că nu era necesar și inevitabil ca Bâlici să o raporteze pe Purcaru la Medeea Iancu, deși chiar Alina Purcaru nu omite din biobibliografia ei oficială faptul că a fost inclusă în
Arta revendicării...
Nota bene: chiar volumul anterior al Alinei Purcaru,
Tot mai multă splendoare, fusese contrafortat cu generozitate tocmai de Medeea Iancu și Iulia Militaru.
Interesant este faptul că s-a vorbit în treacăt și despre „orientalism” în acest context, dar niciuna dintre autoarele de vreo parte a baricadei nu a insistat pe acest subiect și nici însuși Mihnea Bălici nu a zăbovit, mergând pe asumpția că cititorx cronicii sale vor înțelege de la sine cât de obscenă e toată faza. Clădirile din Dubai sunt, citează el, „simulacre de hedonism și arhitectură spațială“, dar aici cel puțin o parte din cititorx probabil n-au habar cât de multe lucruri sunt în neregulă cu Emiratele.
Profetul Mohamed, conform Sunan Ibn Majah 63, a prezis că unul din semnele sfârșitului vremurilor va fi că păstorii desculți ai Arabiei se vor întrece în a construi clădiri înalte. Tare mă întreb dacă tot sioniștii și-au băgat coada când, fiind datori vânduți Israelului și mari iubitori de texani, majoritatea șeicilor din Golf - Omanul făcând lăudabilă excepție - au permis construirea de zgârie-nori cu fose septice și mall-uri care să ranforseze dependența de aerul condiționat consumator de resurse, în dauna arhitecturii tradiționale sustenabile (având în vedere deșertificarea din sudul României, nu ne-ar strica să ne întoarcem și noi la ideea de bordei, cu sau fără inspirație din „medinele” tradiționale ale lumii arabe ori din casele din New Mexico, printre singurele ecologice și ieftine permise în iadul numit Statele Unite).
Având în vedere fie și această abatere de la Islam, ai fi crezut că șeicii aceștia ar lăsa-o mai moale cu teocrația ipocrită - și într-adevăr, în multe țări ale Golfului, inclusiv Emiratele, chiar și Arabia Saudită de câțiva ani, s-au făcut pe față nenumărate concesii consumerismului și moravurilor capitaliste, la pachet cu tot felul de decadențe și mafioțeli permise tacit, cu sau fără șpăgi consistente, cât să se bifeze mai toate păcatele capitale din religie - dar, pentru că vorbim în fond de niște fasciști imbecili aflați în tandem cu alți fasciști imbecili de pe mapamond, aceștia brusc își amintesc că „aici e țară musulmană" doar când vine vorba de a pedepsi persoanele gay și trans (sau, cel puțin, cele care vin aici din alte țări, nebănuind că la aeroport îți fac background check la sânge chiar dacă ai toate actele în regulă, și nu și-au făcut gigapile din timp), chiar și în anii din urmă când, la o aruncătură de băț distanță, Pakistanul le oferea unele drepturi persoanelor trans... (Aici le-aș mai fi bătut obrazul pe tema controlului și cenzurii mediatice și internautice, dar la capitolul acesta nu mai suntem nici în Europa scutiți de aberația asta, a încercării statelor de a controla libera circulație a informației!)
Nu în ultimul rând, munca. Că e Alina Purcaru sau altcineva, e cam aiurea la atâtea decenii de la Baudrillard să exclamăm „simulacre de hedonism și arhitectură spațială“ fără să deconstruim această arhitectură și să expunem
condițiile de sclavie în care s-a muncit acolo (+ toate celelalte locuri de muncă fără condiții benefice muncitorxlor, slab remunerate într-un stat reglementat ca paradis fiscal) - sau, pentru cine ar sări să mă acuze că pretind „poeziei să fie jurnalism”, cel puțin ca poezia să nu bage sub preș această realitate ca și cum autoarea poate ar mai spera să revină în Emirate fără probleme...
Dar cine să mai revină în Dubai? Mirajul Dubaiului - vândut parveniților și aspiranților la parvenire de pretutindeni, care au înghițit gălușca păcii permanente promise de protecția americană, oameni care nu vor să fie taxați și nu vor să-și „riște portofoliile”, dar ignoră detalii precum cisternele de fecale de la Burj Al Arab - s-a cam pulverizat de îndată ce Iranul a lovit nu numai bazele militare - americane, la fel ca cele care în teorie ar fi apărat România, ceea ce sigur nu se va mai întâmpla sub actualul regim de la Washington -, ci și centrele de date care deserveau IT-ul, retail-ul și sectorul militar laolaltă. Aaceastă amestecare a infrastructurii militare cu cea civilă este o evidentă greșeală tactică, colacul peste pupăza sistemelor din dotarea acestei infrastructuri, sisteme cu AI plin de vulnerabilități. Cu drone și rachete, Iranul s-a dovedit buturuga mică, dar capabilă să răatoarne complexul militar-industrial, o mașinărie de război ineficace, capabilă mai mult de maximizarea profiturilor companiilor private de armament decât de orice altceva... În orice caz, lucrurile în Orientul Mijlociu nu vor mai arăta la fel.
Pe scurt, cam acesta este genul de miez informațional care, după mine cel puțin, s-ar cere distilat, prin calități multidisciplinare, într-o formă poetică, ceea ce am încercat să fac cu grade diferite de succes în
FAGURE și preconizez că altx au încercat sau vor încerca să scrie cu și mai mare grație în această direcție...
#2026
IRC Chat
Support Hubzilla
