RO/EN: Despre autism și poezie. „Coregrafia langajării” / On Autism and Poetry. ”The Choreography of Languaging”

Cartea / The Book

Autism. Nu ce este autismul, ci cum. Aici nu e „vindecare”, nici „miracol”. Nu e nevoie decât de puțină ospitalitate pentru ca noi, persoanele autiste, să înflorim în modurile noastre diferite. Și nu doar noi. Așa cum scrie pe coperta a patra, „fiecare persoană poartă în interiorul său o lume de limbaj”. Diferența se răspândește (Gertrude Stein [1]).

Chris Martin. Nu e cântărețul de la Coldplay, ci un minunat profesor-poet care ține ateliere de scriere creativă pentru persoane tinere și foarte tinere de pe spectrul autist, adeseori non-verbale, pe care societatea și multe persoane din jur le consideră „bolnave”, „disfuncționale” sau „incapabile de a comunica”, dar pentru care arta verbului le vine ca o mănușă, indiferent dacă mâinile lor tastează frenetic, fără să se uite la tastatură, sau au nevoie de timp și de alte gesturi ajutătoare până la a pune punct – ceea ce contează sunt uimitoarele intuiții poetice la care pot ajunge aproape indiferent de vârstă și de experiență, iar pedagogia omului acesta este cât se poate de liberă de prejudecăți.

Chris Martin. May Tomorrow Be Awake: On Poetry, Autism, and Our Neurodiverse Future (sau cum aș traduce eu: Fie ca mâinele să fie treaz. Despre poezie, autism și viitorul nostru neurodivers). E o carte apărută anul trecut și scrisă de către autor – el însuși un poet publicat – înainte de și în timpul pandemiei. Este scrisă în Mni Sóta Maḳoce, cum se numea, pentru indigenii Dakota, actualul Minnesota. Și este scrisă chiar la zece minute de locul unde George Floyd a fost ucis de polițiștii americani, iar Chris Martin, un bărbat alb care și-a putut masca autismul, nu vrea să închidă ochii, ci să sprijine persoanele mai puțin privilegiate. Lupta persoanelor autiste pentru construirea unui viitor care să nu mai excludă nevoile lor este lupta tuturor minorităților de a se face auzite.

Normal. Adică nu e normal, ci natural ca noi, persoanele autiste, să regăsim comunicarea în poezie. S-o facem împreună! Nu iluzia „independenței” (individualismul care irosește resurse), ci realitatea interdependenței trebuie s-o îmbrățișăm. Să îngrijim. Avem grijă. Limbă îngrijită? Poezie îngrijită? Poezie. Grijă. Îngrijire.

Poezia. Nu ce este poezia sau ce ar trebui să fie, ci ce ar putea fi și cum. Chris Martin scrie: „dacă poetul se folosește de constrângeri sau reguli sau tipare restrictive într-un poem, este întotdeauna pentru a o deschide către ceva mai larg: o emoție sau senzație, o experiență, o legătură” (3). Persoanele autiste descrise în carte se folosesc de repetiții, rime sau alte structuri (cum ar fi un număr de versuri în mod deliberat limitat sau folosirea unei anumite tectonici, adică o anumită formă a strofelor) pentru a avea niște ancore ce le permite să-și focalizeze actul poetic într-un câmp de posibilități altminteri infinite! Adam Wolfond, adolescentul non-verbal cu care se deschide cartea (și care trecuse pe la mai mulți terapeuți ABA ce credeau că nu știe nimic și l-au supus unor lecții care îl plictiseau de moarte!), vede poezia ca pe o „coregrafie” și face chiar din cuvântul care desemnează limbajul un verb, languaging (l-aș traduce calchiind după franțuzescul langage: a langaja!). Așadar, să înceapă dansul!

„Fiecare poem este o casă făcută ca să dansezi”, le spune celor care studiază împreună cu el, aducând vorba și de câteva etimologii: grecescul poiesis înseamnă a face, a compune, a construi, iar stanza, cuvântul englezesc pentru strofă, înseamnă în italiană „cameră”. De aceea, Martin insistă pe ospitalitatea pe care e firesc s-o aibă atunci când este să invite alți oameni în practica aceasta: a citi și a scrie poezie (47). De ce mințile și mișcările autiste pot locui atât de lesne în poeme nu-și poate explica până la capăt nici el, chiar dacă se află pe spectrul autist (amintește totuși o cercetare a lui Penny Spikins, ”Did Autism Help Drive Human Evolution?”, ce sugerează că originile autismului și ale artelor ar putea fi strâns legate!), dar constată că arhitectura poemelor, cu elementele formale care delimitează spațiul de manevră, le permite în mod atât de firesc să-și desfășoare deciziile creative.

[Marshall McLuhan, în prefața sa la antologia „Vocile literaturii” pe care tocmai mi-a arătat-o Ioan Coroamă, considera că poezia, în mod esențial, ar fi intensă – Sid Ghosh, alt poet autist din cartea lui Chris Martin, scrie despre mintea care secretă „lavă intensă” (15), care își făurește propriul drum – , compactă și concretă sau particulară. În linii mari, sunt de acord, doar că el compară poeții cu inginerii care proiectează în așa fel încât să facă economie de materiale, sugerând că „marea poezie” ar fi cea care conține cea mai mare densitate într-un spațiu limitat. Nu numai că Whitman și toate filierele poetice care se revendică de la poezia sa aluvionară contrazic acest principiu – așadar, poezia este un spectru, întocmai ca... autismul! –, dar nici nu mai putem vorbi despre poezia „mare” sau „minoră” fără a conștientiza că acest mod ierarhic de gândire este expresia unor părtiniri și a unor poziții de putere...

Teoria mea personală este că neurotipurile sunt un factor și în diferențele și antagonismele din câmpul literar. De peste 15 ani de când scriu, am încercat constant să-mi explic de ce contemporanii mei, cei care „contează” în literatura română, scriu poeme transmisibile facil, a căror semnificație eu, cel puțin, o epuizez mult prea repede și nu-mi oferă motive să revin, în timp ce am preferat poezia de pagină la care se poate reveni, se cere recitită și dorești s-o redescoperi. Dacă scriu „ermetic”, este ca tu să citeștiscrii cu mine, dacă îți cer un efort, este ca să ai o mai mare plăcere a textului! Din păcate, m-am lovit tocmai de o lipsă de ospitalitate... Dar asta nu m-a împiedicat să scriu!]

Corpurile autiste. Câtă percepție și câtă pasiune. Există atâtea forme de viață și atâtea voci și atâtea lucruri și atâtea sisteme mai-mult-decât-umane pe care le percep corpurile autiste, uneori considerate ca fiind mai-puțin-decât-umane. Dacă Temple Grandin, renumita femeie autistă care a încercat să amelioreze tratamentul animalelor încarcerate de către om, a scris pe larg despre relația despre oameni și animale, poeții și poetele din carte merg și mai departe cu conștientizarea faptului că omul nu e separat de natură, ci este natură, totul este dans și participare.

De exemplu, Mark Eati – unul dintre băieții care au ajuns deja poeți publicați și vocali activiști ai neurodiversității – a scris despre flora sa intestinală – să ne gândim cum cultura populară nu acordă aproape niciun fel de importanță acestor mici organisme fără de care nu am putea trăi, doar pentru că ne-am obișnuit să ne gândim ca indivizi, când în realitate suntem multiplicități, suntem „colecții”, avem tot felul de laturi – sau despre „viața secretă a rocilor” (100)!

Scriind despre un vultur cu o aripă rănită, Bill Bernard se transpune în percepția animalului care nu mai poate decât să asculte foșnetul frunzelor și zborul altor păsări; ultimul vers pare neterminat, dar, de fapt, e forma deschisă a poemului care reflectă această neputință! Valoarea persoanelor autiste, subliniază Chris Martin, este capacitatea lor de a percepe „toate fațetele mediului înconjurător” și potențialul – care ar trebui să fie valorizat de către societate – de a „lărgi” arealul lucrurilor „de care ne pasă și față de care avem grijă” (97). O explicație ar fi „teoria lumii intense” (Kamila și Henry Markram, 2010), conform căreia mințile autiste simt mai intens lumea și în moduri dinamice și complexe datorită mai multor conexiuni, care însă pot fi supralicitate...

Interesant. Iar persoanele autiste tind să aibă interese, uneori dintre cele mai particulare, pe care le urmăresc cu o intensitate considerată „anormală”. În primul rând, așa cum subliniază scriitoarea și activista Dara McAnulty, interesele persoanelor autiste nu sunt „obsesii”, ci o parte necesară a funcționării și bună-stării minții: „a aduna informație, a căuta tipare, a ordona este un mușchi pe care trebuie să-l încordez” (41). Apoi această tendință nu este un defect, ci tinde în sine a oferi mijloace mai bune de a forma legături cu alții.

Dacă Hannah Emerson, ca descendentă a lui Ralph Waldo Emerson, era deja imersată în poezie înainte de a ajunge la atelierele lui Martin (în timp ce scrie, adeseori răsfoiește din Emily Dickinson, Gertrude Stein sau Mary Oliver, poetele ei preferate, spirite înrudite), alte persoane vin din fundaluri cu totul precare, cum e cazul la Matteo, băiatul preocupat de „Planeta maimuțelor”, sau la Soren, un adolescent rapper care va ajunge într-un centru de detenție juvenilă, dar care îi va prilejui profesorului său de poezie o conversație marcantă despre ce înseamnă a trăi deja într-un iad construit de ceilalți.

Nu degeaba se revendică Chris Martin de la poeta feministă Audre Lorde: „Poezia nu e un lux. E o necesitate vitală a existenței noastre” și „supraviețuirea nu este o calificare academică. Înseamnă a învăța cum să fii singură, nepopulară și uneori detestată, și cum să adopți o cauză comună cu ceilalți din afara structurilor pentru a căuta și a defini o lume în care putem înflori cu toatele. Înseamnă a învăța cum să ne transformăm diferențele în puncte forte. Deoarece uneltele stăpânului nu vor demantela niciodată casa stăpânului” (191).

Pedagogia lui Martin este subversivă. Ce o face subversivă? El este un profesor care pune pe primul loc viziunea oamenilor cu care lucrează și pe care îi tratează ca persoane întregi, pe care nu trebuie decât să le întâlnească pe un teren comun, stimulându-le să se folosească de interesele lor speciale, sau să le ofere cele mai banale exerciții pornind de la relaționări cotidiene (cum relaționăm cu persoanele și lucrurile din imediata apropiere? Ce ar vedea Luna în timp ce ne uităm noi la ea?), oferindu-le puncte de acces către poezie. Uneori, „stă degeaba”, tocmai ca să nu obtureze fluxul creației la care asistă. În acest proces, din care la rândul său învață, le oferă un cadru sigur emoțional, cu feedback sensibil, și le sprijină inclusiv căutările identitare. Ați ghicit, Chris Martin este opusul lui Jordan Peterson, „profesorul” care nu simte nevoia să învețe de la alții și care bate pumnul în masă ca să-i fie respectată decizia de a-și bate joc de studenții săi, după cum vor mușchii sau testosteronul său!

Cartea aceasta a fost deja întâmpinată cu entuziasm atât de poeți și pedagogi precum Anselm Berrigan (despre ale cărui versuri scrise pe marginile paginii voi scrie cu altă ocazie),cât și de nume importante din activismul neurodiversității precum Steve Silberman și Nick Walker. Mă aștept cât de curând ca ea să fie interzisă pe ici și pe colo de către republicani, care au ajuns să interzică din anumite școli până și manuale de matematică care aminteau că au existat matematiciene femei și de culoare. Pentru acești extremiști de dreapta, până și învățarea socio-emoțională a devenit o unealtă a stângii diabolice! Când discursul puterii neagă existența noastră și viziunile noastre asupra lumii, poezia devine o portavoce și o tăcută dinamită.

1) Este un fapt istoric – de subliniat ca o ironie amară – că, deși era o autoare minoritară cu o gândire destul de emancipată, care a influențat generații întregi de poezie feministă și experimentală, Gertrude Stein, din cauza privilegiilor sale de rasă și de clasă, nu s-a putut dezbăra de anumite atitudini rasiste. Noi, în prezent, avem mijloacele de a cultiva o cât mai mare grijă și de a ne preocupa pericolul de a reproduce prejudecăți persistente ale anturajelor și societății, din ignoranță sau din dorința de a parvine ori de a evita conflictele cu mainstream-ul. Nu ar trebui să cădem într-o frică de excludere sau o dorință de a acumula „puncte de incluziune” de dragul imaginii, ci să îmbrățișăm posibilitățile la modul cel mai concret în viața noastră de zi cu zi.

//
//                                                        

Autism. Not what is autism, but how. Here there is no ”cure”, no „miracle”. All we autistic people need in order to flourish in our various ways is a little hospitality. And not just us. As it is said on the back cover, ”each person carries a world of language inside”. Difference is spreading (Gertrude Stein [1]).

Chris Martin. Not the singer from Coldplay, but a wonderful professor-poet who holds a kind of creative writing workshops for young and very young people on the autistic spectrum, many of them non-verbal, considered by society and many of those around them ”ill”, „dysfunctional” or „incapable of communicating”, yet the art of the verb fits them like a glove, no matter if their hands are typing at a breakneck speed, without even looking at the keys, or are in need of time and other helping gestures to reach the conclusion – what matter are the awesome poetic intuitions at which they arrive almost regardless of age or experience, and this man’s pedagogy is as free from prejudice as humanely possible.

Chris Martin. May Tomorrow Be Awake: On Poetry, Autism, and Our Neurodiverse Future. It’s a book that was published last year and it was written by the author – himself a published poet – before and during the pandemic. It’s written in Mni Sóta Maḳoce, as the indigenous Dakota called what’s now known as  Minnesota. And it’s even written just ten minutes away from the place where George Floyd was killed by the American police, and Chris Martin, a white male who could mask his autism, does not want to close his eyes, but to help those who are less privileged. The struggle of autistic people for building a future that will no longer suppress their needs is the struggle of all minorities to make themselves heard.

It’s only normal. Meaning it is not normal, but natural for us, autistic people, to find communication in poetry. Let’s do it together! Not the illusion of ”independence” (resource-wasting individualism), it’s the reality of interdependence that we need to embrace. Take care. Have care. Cared language? Cared poetry? Poetry. Care. Taking care.

Poetry. Not what is poetry or what it should be, but what it could be and how. Chris Martin writes: ”If the poet uses constraints or rules or restrictive patterns in a poem, it is always to open up something larger: a feeling, an experience, a connection” (3). The autistic people described in the book make use of repetitions, rhymes, or other structures (such as a deliberately limited number of lines, or employing a certain tectonic, a certain shape of the stanzas) as anchors allowing them to focus their poetic act in a field of possibilities otherwise infinite! Adam Wolfond, the non-verbal teenager with whom the books opens (and who had several ABA therapists who assumed he knew nothing and subjected him to horribly boring classes!), sees poetry as a „choreography” and even turns the word for language into a verb, languaging. So let’s dance!

”Every poem is a house made for dancing”, he tells his students, also taking note of a few etymologies: the Greek poiesis means to make, compose, build, while stanza means in Italian a room. Therefore, Martin insists on the hospitality that is natural for him to possess when it comes to inviting ”others into  the practice of reading and writing poems” (47). Why are autistic minds and movements so able to inhabit poems remains a bit of a mystery even for him, despite being himself on the autistic spectrum too (he does mention a research by Penny Spikins, ”Did Autism Help Drive Human Evolution?”, which suggests the origins of arts and of autism might be closely related!), yet observes that the arhitecture of the poemes, with their formal elements which delinate the space for maneveuring, allows them so naturally to deploy their creative decisions.

[Marshall McLuhan, in his preface to the anthology ”Voices of Literature”, which had just been showed to me by Ioan Coroamă [a Romanian poet from my generation], considers that poetry, in its essence, is intense – Sid Ghosh, another autistic poet from Martin’s book, writes about the mind which secretes „intense lava” (15), which makes its own path – , compact, and concrete or particular. I can largely agree, except that he compares poets with engineers who design so as to avoid wasting materials, suggesting that the „grand poetry” would be that which contains the highest density in a limited space. Whitman and all the poetic schools who draw from his alluvial poetry contradict this principle – hence, poetry is a spectrum, just like... autism! –, yet also we can not long talk about ”major” or ”minor” poetry, not without being aware that this hierarchical way of thinking is the expression of certain biases and power positions...

My personal theory is that neurotypes also play a factor in the differentiation and antagonisms within the literary field. In these 15 years since I’ve been writing, I have constantly tried to explain to myself why is it that my contemporaries, those who ”count” in the Romanian literature, write easily transmittable poems, and at least I deplete their meaning way too fast and they’re not offering me reasons to come back, whereas I preferred page poetry one can return to, that which demands to be read again, and it persuades you to rediscover it. If I write ”hermetically”, it is so that you can readwrite with me, if I expect an effort from you, it is so that you can derive a better enjoyment of my text! Sadly, I’ve encountered precisely the lack of hospitality... Yet that did not stop me from writing!]

Autistic bodies. So much perception and so much passion. There are so many more-than-human lifeforms and voices and things and systems that are being perceived by the autistic bodies, sometimes thought to be less-than-human. If Temple Grandin, the famous autistic woman who tried to improve the treatment of animals incarcerated by humans, wrote extensively about the relationship between people and animals, the poets in the book go even further with the awareness of how the human being is not separated from nature, but is nature, everything is dance and participation.

For example, Mark Eati – another one of the boys who already became published poets and vocal activists of neurodiversity – wrote about his ”gut flora” – let’s just think about how pop culture grants  little importance to these tiny organisms without which we could not live, just because we’ve became accustomed to thinking of ourselves as individuals, when in fact we’re multiplicities, we’re ”collections” with all sorts of facets – or about the ”inner life of rocks” (100)!

Writing about an eagle with a wounded wing, Bill Bernard transposes himself into the perception of the animal who can only listen to the rustling of the leaves and the flight of other birds; the final line seems unfinished, yet in fact it is the open form of the poem which reflects this inability! The value of autistic people, as Chris Martin underlines, is their capacitiy of perceiving ”all facets of the environment” and the potential – which should be tended for by society – to ”enlarge” the realm of ”what we care for and about” (97). Another explanation might be ”the intense world theory” (Kamila and Henry Markram, 2010), according to which autistic minds feel the world at greater intensity and in dynamic and complex ways due to more connections, which however can be overloaded...

Interesting. And autistic people tend to have interests, sometimes of the most peculiar kinds, which they follow with an intensity that is considered ”abnormal”. First of all, as the author and activist Dara McAnulty emphasizes, the interests of autistic people are not ”obsessions”, but a necessary component of the functioning and well-being of their minds: ”gathering information, finding patterns, sequencing and sorting out is a muscle I must flex” (41). So, this tendency is not a flaw, it tends per se to offer better means of forming connections with others.

If Hannah Emerson, as a descendent of Ralph Waldo Emerson, was already immersed in poetry before arriving at Martin’s workshops (while she writes, oftentimes she skims through Emily Dickinson, Gertrude Stein, or Mary Oliver, her favorite poets and kindred spirits), other people come from backgrounds altogether more precarious, such as Matteo, the boy who is preoccuped with the Planet of the Apes, or Soren, a teenage rapper who would end up in a juvenile detention center, yet who would offer his poetry teacher a memorable-for-life conversation on what it means to live already in a hell built by the others.

Not for nothing Chris Martin claims himself from the feminist poet Audre Lorde: ”Poetry is not a luxury. It is a vital necessity of our existence” and ”survival is not an academic skill. It is learning how to stand alone, unpopular and sometimes reviled, and how to make common cause with those others identified as outside the structures in order to define and seek a world in which we can all flourish. It is learning how to take our differences and make them strengths. For the master’s tools will never dismantle the master’s house” (191).

Martin’s pedagogy is subversive. What makes it subversive? He is a teacher who prioritizes the vision of people he works with and treats them as whole beings, whom he merely has to meet on a common ground, stimulating them to make use of their special interests, or offer them the most banal of exercises grounded in everyday relations (how do we relate with the people and things from around us? What would the Moon see while we are looking at it?), offering them access points to poetry. Sometimes, he is ”doing nothing”, precisely to not disturb the flux of creation he witnesses. In this process, from which he learns in turn, offers them an emotionally safe space, with sensible feedback, and even supports their identitary seeking. You’ve guessed, Chris Martin is the oppostie of Jordan Peterson, the ”professor” who feels no need to learn from others, and who pounds the table to demand respect for his decision to mock his students, according to the will or his muscles or testosteron!

This book has already been received with enthusiasm by poets and teachers such as Anselm Berrigan (I will write on another occasion about his poems where lines are inscribed on each of the edges of the page),as well as by important names in neurodiversity activism such as Steve Silberman and Nick Walker. I am expecting for it to be soong enough banned here and there by the republicans, who ended up banning from certain schools even math textbooks which mentioned there were female mathematicians of color. For these right-wing extremists, even socio-emotional learning has turned into a tool of the evil left! When the discourse of power denies our existence and our worldviews, poetry becomes a megaphone and a silent dynamite.

1) It is a historical fact – to be emphasized as a bitter irony – that, despite having been a minority author with a fairly emancipated thinking, who was influenced entire generations of feminist and experimetnal poets, Gertrude Stein, due to her class and race privileges, couldn’t get away from certain rasist attitudes. Presently, we now have the means to cultivate increasingly large care, and to be concerned about the danger of reproducing persisting prejudices of our peers and society, out of ignorance or the desire to achieve quick success, or to avoid conflicts with the mainstream. We shouldn’t fall into a fear of exclusion, nor a desire to accumulate ”inclusion points” for the sake of mere image, but we should embrace the possibilities in the most concrete of ways in our day to day life.

P.S. A little context for non-Romanian readers who don’t know me:

I am an autistic, queer, and left-leaning poet from Romania. I have participated for some years on the mainstream poetic scene here, but I am now affiliated with a group of queer feminist writers, Cenaclul X.

I’ve been witnessing a slow-burning war. Not only this country is in danger of being ruled soon by the far-right, which has chances of winning the next year’s elections, but also we’re at a point where the literary mainstream, which already was overwhelmingly right-wing, anticommunist and very loudly “anti-PC”, has determined even female and gay writers to opportunistically adopt the “anti-PC” or “anti-woke” discourse...

Necessary debates on the lack of empathy and hugely problematic representations in our literature are being shut down for the sake of “freedom of expression”, or rather freedom from any responsibility (it’s almost a certainty these same people won’t even bother performing solidarity with us, if our freedom will be threatened). Anti-racist authors of American literature are being cited in defense of racist Romanian authors... It’s a maddening landscape.

I have been trying very hard to stop ruminating and do something about it. Not just cry, but try. Create, write, publish, try to make a difference, at least try... Cry and try…