Breasla scriitorilor, sau despre falsa conștiință și oligarhia sindicală

Breasla scriitorilor, sau despre falsa conștiință și oligarhia sindicală


[O istorie mai succintă puteți găsi în textul lui Mihai Iovănel din Scena9, „Uniunea Scriitorilor din România: la trecutu-i mare, care viitor?” https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri .]

În această serie de articole, relatez istoria tragicomică a unei organizații scindate între funcția de sindicat și pretenția de a reprezenta crema breslei scriitorilor - Uniunea Scriitorilor din România, ai cărei membri, pentru un supliment de pensie și puține alte beneficii palpabile, acceptă să legitimeze o oligarhie de o legalitate îndoielnică. Este un subiect care provoacă deja lehamite cunoscătorilor, iar alții se pot întreba: la ce bun?...


Sociologia literaturii, studierea relațiilor de putere dintre participanții la câmpul literar și fluctuațiile politicii literare sunt subiecte care m-au preocupat în ultimii 7 ani la modul personal, în urma unui conflict cu filiala locală (USR Dobrogea), care mi-a retras premiul de debut acordat cu doi ani în urmă, din cauza unor articole (de pe fostul site Fabrica de Literatură) în care criticam direcția Uniunii.

Cu alte cuvinte, problemele câmpului literar „autonom” m-au obligat să mă apropii de teoriile de stânga și să ies din falsa conștiință care ar fi dictat, așa cum m-au sfătuit oamenii „de bine” din USR, să-mi „văd de treabă” și „să-mi scriu cărțile” ca scriitor, fără să-mi pese de condițiile muncii mele (sau, mai exact, producând iluzia că aș fi „dezinteresat”; vezi Bourdieu, „Regulile artei”, despre cum cei ce pătrund în lumea literelor şi artelor „au tot interesul să fie dezinteresaţi”).

Mi-am permis să mă formez ca scriitor numai mulțumită părinților mei, precum și apartamentului în care nu stăm în chirie; de când lucrez frenetic ca freelancer, scrisul a devenit și pentru mine un fel de activitate de weekend. Nu e de mirare că și pentru marele public literatura a devenit doar un mijloc de petrecere a timpului printre altele, eventual un „accesoriu” de lifestyle…

Cum spuneam, publicasem mai întâi un material în care treceam în revistă câteva teme din (jurul) USR, ce dispune de aproximativ 3000 de membri (cifra exactă rămâne o necunoscută, din cauza digitalizării incomplete), ce beneficiază, în măsuri inegale, de o infrastructură compusă dintr-o editură, Cartea Românească, și câteva zeci de reviste - o parte, „de patrimoniu”, publicate cu bani de la Ministerul Culturii (bugete necondiționale însemnate, cheltuite netransparent într-o eră în care majoritatea actorilor culturali care au ceva de spus se luptă din răsputeri, cot la cot cu Academia Română și alte instituții de stat, pentru cofinanțările de la AFCN), celelalte, doar afiliate organizației și cu alte surse de finanțare: autoritățile locale sau unii mecena, de regulă, din aceeași sferă politică. Din datele pe care le cunosc, nu toate colaborările sunt plătite și nu toate revistele sunt tipărite și distribuite în aceleași condiții...

Reputația externă a organizației era deja afectată de diverse articole din presă cu acuzații de impostură la adresa unor membri, însă tensiunea internă abia încă se acumula în momentul în care vicepreședintele USR, Gabriel Chifu, primea Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj 2014, inițiat de... USR. Apoi, în ianuarie 2015, același Chifu, agreat doar într-o oarecare măsură ca scriitor până atunci de către restul câmpului, devine laureat al Premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia” (20.000 de lei), înaintea lui Mircea Cărtărescu și Marta Petreu. Cu o lună în urmă, deja intuiam că s-ar putea produce o scindare a breslei și o înlăturare a ipocriziilor.

Cu scrisoarea deschisă inițiată de Claudiu Komartin, „O modestă propunere”, în care se cere demisia de onoare a întregului juriu, a debutat o mișcare ce a fost întâmpinată de organizație cu acuzații de „spălare a rufelor” în public, cu atacuri la persoană, interdicții de publicare, excluderi din Uniune (sub egida unei Comisii de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, apărută brusc în structura organizației) și chiar poprirea suplimentelor de pensie, în cazul regretatului poet Valeriu Mircea Popa, care s-a confruntat cu grave probleme financiare și de sănătate ca urmare a apartenenței la Grupul pentru Reforma USR (am putea chiar spune azi că i s-a grăbit moartea).

Conflicte de interes și cazuri de trafic de influență au existat dintotdeauna, dar relațiile de putere au devenit brutal de evidente, iar administrația Uniunii abia mai neagă că scopul acesteia nu este de a veni în sprijinul literaturii „valoroase”, ci de a-și deservi propriile interese (în dauna reprezentării membrilor obișnuiți sau non-membrilor) și, printre rânduri, a vehicula o agendă ideologică tot mai explicit conservatoare. Autorii literaturii tânăre, până atunci tolerați ambivalent, promovați și chiar premiați, dar și întâmpinați cu anumite rezerve, ajung să fie percepuți în cheie... politică, ca agenți ai „sexomarxismului” și „globalizării”.

Acestea ar fi doar o parte din datele problemei de până în apropiere de prezent, urmând o istorie presărată cu observații despre cum funcționează lucrurile, de ce este tolerată o asemenea stare de fapt de către cei aproximativ 3000 de membri ai Uniunii, urmând să discutăm și ce ar rămâne scriitoarelor și scriitorilor de făcut într-un viitor, cine știe cât de îndepărtat, în care ar exista voință politică în domeniul culturii.


La dreapta pe extremă? Cu siguranță la stânga înapoi

7 decembrie 2020. Nu misoginismul atroce din „Decoct de femeie” și nici apologiile sale puțin mai subtile la adresa legionarilor, ci articolul publicat pe această dată i-a determinat pe Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România (unde era director de programe și relații publice, precum și redactor la principala revistă, „România literară”), și pe Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas (unde a fost redactor între 1997-2008), să-i dea prompt „cancel” lui Sorin Lavric, proaspăt devenit senator AUR (nota bene: deși Lavric nu mai ocupă un loc în redacție, continuă până în prezent să fie publicat în „România literară” ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic!). Lumea neatentă a aflat abia din ziare că intelectualitatea de dreapta și USR au crescut la sânul lor un extremist considerat în al doisprezecelea ceas dăunător imaginii lor publice…

Ca pentru a amplifica penibilul situației, dintre colegii de la AUR care fac și ei parte din Uniunea Scriitorilor, Gellu Dorian, care mai înainte a scăpat neatins, spre deosebire de Paul Goma cu peste un deceniu în urmă, pentru opiniile sale în ceea ce privește Holocaustul, a declarat în același context că nu dorește să mai fie asociat cu partidul și că a fost inclus pe lista senatului AUR de către Lavric fără să fie întrebat - acuzație respinsă vehement de către acesta. Adrian Dinu Rachieru, despre care nu s-a vorbit în acel moment, s-a recuzat abia spre finele lunii decembrie, dar doar pentru a se delimita de Diana Șoșoacă… În schimb, nu par să fi avut nicio reacție Magda Ursache și Ion Papuc, cel prezent pe listă ca ucenic autodeclarat al lui Țuțea și Noica. Acesta din urmă figurează pe site-ul revistei „Convorbiri literare” cu un articol, „Heidegger și politica”, în care îl descrie pe autorul „Caietelor negre” ca fiind „chiar deloc nazist, deși formal membru de partid”... (Pe Facebook, unul dintre primii care s-au pliat pe noua poziție a lui Manolescu a fost directorul de imagine Daniel Cristea-Enache, la puține ore după ce îl felicitase pe Sorin Lavric pentru rezultatele AUR. Având în vedere perspicacitatea personajului, nimic surprinzător.)

Urmărind de-a lungul ultimului deceniu traiectoria conservatoare (cândva mai degrabă latentă; unii își mai amintesc când revista îl găzduia, de pildă, pe tânărul Costi Rogozanu) a celor din fruntea Uniunii Scriitorilor, în consonanță cu zona Humanitas (culminând poate cu traducerea unei dezbateri dintre Dughin și Olavo de Carvalho, „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”, prezentată de Vladimir Tismăneanu, altminteri critic la adresa unor dughiniști ca Ilie Bădescu, drept un „document intelectual fascinant”), am căutat să înțeleg și de ce, dintre toate breslele, tocmai aceasta a întreținut cu atâta larghețe, din nou după interbelic, ascensiunea dreptei, deși cei mai naivi și idealiști dintre noi ar mai putea crede că gândirea și ficționarea s-ar asocia în sine cu deschiderea către experiențe și empatia pe care le-ar presupune atracția pentru stânga… Evident, o iluzie.

Situația acesta nu este cu totul surprinzătoare: hegemonia intelectuală s-a întreținut de-a lungul perioadei postcomuniste prin concilierea superficială a conservatorismului cu oportuna orientare „democratică”, pro-europeană, și asta prin aproprierea anticomunismului pur și dur - dar și neutralizarea, fie și involuntară, a reprezentanților săi cei mai intransigenți, cum a fost cel puțin cazul incomodului Paul Goma (în mod ironic, o parte din tirajul unei ediții Goma, care se pare că ar fi fost „nevandabil”, s-ar putea să fi ajuns hârtie igienică pentru uzul angajaților, cum lasă Liiceanu să se înțeleagă) -, precum și prin temporizarea apariției unor alternative de stânga, inclusiv prin prezența minimală a autorilor de stânga în agenda editorială.

Singurele traduceri publicate din Foucault - cel solidar de la un punct cu „noii filosofi” ai dreptei franceze și apreciat într-un raport CIA asupra efectului oarecum coroziv al teoriei franceze „asupra mișcărilor comuniste și socialiste ale vremii” - au fost, prin 1996-1997, „A supraveghea și a pedepsi” și „Istoria nebuniei în epoca clasică”, iar Derrida figurează doar prin medierea lui Sloterdijk. Ar fi boicotat anticomuniștii viscerali un Humanitas un pic mai de stânga? Cert e că Liiceanu a setat „centrul” la dreapta.

Traducerile din teoria critică au apărut la alte edituri, dar cu un start mai târziu pe piața ideilor, prin anii 2000-2010, și fără a avea același marketing și aceeași largă circulație ca a titlurilor Humanitas (ceea ce explică și de ce cei mai mulți dintre scriitorii care s-au format în anii 90-2000 se raportează și azi nu numai la anticomunism în genere, ci tind să se radicalizeze la dreapta); în fond, înainte de CriticAtac, circulația acestora s-a restrâns la câteva facultăți de arte, SNSPA și nu multe alte departamente. (Nu a existat un echivalent al revistei IDEA printre publicațiile literare.)

Autoritatea intelectualilor de dreapta s-a bazat pe evitarea, la limită și cu prețul disonanțelor cognitive, a recăderii în pledoaria pentru societatea închisă ce se subînțelegea inclusiv la Noica, în timp ce revistele literare, multe dintre ele cu o imagine mai conservatoare decât „România literară” înainte de 2015, au întărit această tendință. Nicolae Manolescu, care a avut la rândul său o scurtă carieră politică de liberal clasic, s-ar putea crede că nu avea ca singură posibilitate decât să-și apere imaginea de liberal - totuși, această mișcare nu are pe undeva sens, deoarece imaginea aceasta și-a erodat-o de-a lungul ultimilor 5 ani prin felul în care a administrat criza de legitimitate din interiorul și din afara USR (Uniunea Scriitorilor din România).
Lavric a încălcat o linie roșie conjurând întreaga intelectualitatea de dreaptă în lupta „anti-sistem”, dusă dincolo de limitele fațadei pro-democratice și pro-europene. Pe de altă parte, prin faptele sale, Manolescu însuși părea că se îndreaptă înspre un asemenea „exit”, având în vedere tot ceea ce a tolerat atâta timp în paginile „României literare” și nu numai.
Mai mult, având în vedere cine se află în spatele și în fața AUR, ai fi crezut că Manolescu nu ar comite imprudența de a se manifesta antagonic față de un partid care ar putea avea la un moment dat puterea politică și voința de a răsturna situația Uniunii. Organizația a rămas de atâta timp deasupra oricăror schimbări politice și sub radarul anticorupției, timp în care atât nomenclaturiștii vechi, cât și cei noi au fost admiși dacă nu chiar s-au bucurat, uneori mai discret și alteori nu, de tratament preferențial, în paginile revistelor Uniunii.
Prin urmare, greu de crezut că serviciile nu ar fi, măcar în parte, un motiv pentru care USR se află într-o poziție, cum vom vedea, atât de privilegiată. Totuși, alți scriitori cu care am vorbit nu sunt însă de acord, consideră că teoria aceasta supraestimează raportul de forțe (în fond, USR ar reprezenta o miză minoră) și că lobby-ul politic al prim-vicepreședintelui Varujan Vosganian explică în sine mai totul...
Poate această ultimă perspectivă ar explica de ce Manolescu, cu puțin timp înainte de criza Lavric, a semnat în România literară un articol în care susține că a aflat de la televizor, de la Realitatea Plus, despre relațiile dintre interlopi și servicii, pe care le critică vehement. E un gest care pare să fie al unui om care nu mai are nimic de pierdut și nu se teme să-și piardă puterea, ceea ce înclin să cred că s-ar putea cumva întâmpla, deoarece, în spatele unității pe care o posedă în aparență oligarhia în vârful căreia se află președintele Uniunii, par să existe inclusiv conflicte interne la cel mai înalt nivel.
Într-un comunicat public USR din 4 decembrie 2020, în urma unei ședințe ce s-a desfășurat în absența președintelui Manolescu, acesta îi atrage atenția lui Vosganian că și-a depășit atribuțiile de prim-vicepreședinte prezentând „inițiative neautorizate de Consiliu”. Suspectez că o asemenea scăpare nu este decât vârful aisbergului… Dar pentru a explica această degradare a organizației, e nevoie să ne întoarcem puțin în timp.

Momentul de cotitură                                                                                                                       
Se împlinesc trei ierni de când poetul Valeriu Mircea Popa (foarte recent plecat dintre noi), pentru că a protestat contra modului netransparent în care este administrată USR, a fost nu numai exclus din organizație, ci și pedepsit, nu numai prin tăierea suplimentului de 50% la pensie – bani atribuiți prin lege membrilor uniunilor de creație –, ci și printr-o poprire pe restul pensiei sale de profesor, astfel încât USR să recupereze banii ce i s-au acordat de când a ieșit la pensie. Cu mai puțin de 700 de lei pe lună și ajutoare limitate din partea prietenilor, poetul avea să treacă apoi printr-un accident vascular cerebral pe fond nervos, ceea ce l-a lăsat cu o capacitate diminuată de a vorbi – o poveste care ar fi fost firesc într-o altă țară să conducă la o revoltă masivă a breslei, nu la o supunere și mai înfricoșată a scriitorilor (cazul cel mai trist este cel al poetului Liviu Ioan Stoiciu, destul de incomod înainte și după 1989, colportor online al culiselor scriitoricești în jurul lui 2010, căruia, printr-un apartament și niște premii generoase, i-a fost cumpărată în ultimii ani nu tăcerea stânjenită, ci adeziunea zgomotoasă la regimul Manolescu).
Valeriu Mircea Popa nu a fost singurul. Dintre scriitorii din „Grupul pentru Reforma USR”, pentru îndrăzneala de a propune o biată reformă de transparentizare a cheltuielilor organizației (în urma scandalului de la începutul anului 2015, când premiul Mihai Eminescu pentru întreaga operă poetică, în valoare de 10.000 de euro, i-a fost acordat vicepreședintelui Gabriel Chifu, printr-un soi de viciu de procedură din partea președintelui juriului, același Nicolae Manolescu), cei mai „fericiți” (chiar și Cristian Teodorescu sau Florin Iaru, cândva membri ai Cenaclului de Luni coordonat de Manolescu) se pot lăuda că doar au fost supuși linșajului simbolic în mai multe dintre revistele Uniunii, ori că au devenit de nenumit.
Abia atunci, în 2017, o serie de critici literari mai tineri și-au dat demisia, printre care chiar și Șerban Axinte – altminteri, o prezență timidă prin „Dilema veche” și prin revistele ieșene – sublinia astfel: „Desfid metodele prin intermediul cărora se dorește conservarea prestigiului USR, structură ce nu are în prezent nici o legătură cu ideea de valoare sau cu cea de solidaritate sindicală (de breaslă)”.
Aceasta ar fi o dovadă că prestigiul USR a cunoscut un categoric declin în această a doua jumătate a anilor 2010, însă a trebuit să investighez mai departe pentru a înțelege când au fost puse bazele declinului. Vom căuta să înțelegem puțin și de ce această obsesie cu „ideea de valoare”, vom observa de ce nu se poate vorbi de solidaritate de breaslă în momentul în care „ideea de valoare” servește la justificarea conservării ierarhiilor văzute și nevăzute ale Uniunii Scriitorilor și a conservării privilegiilor de care se bucură Uniunea față de orice posibilă organizație paralelă de scriitori.
Pentru a avea o perspectivă din interior, l-am intervievat pe scriitorul Dinu Adam, care a lucrat în aparatul administrativ al Uniunii la începutul anilor 90 și care a contribuit la fondarea a două tentative de asociații alternative, ASPRO și, mai recent, Liga Literară din România (LLR).
O paranteză despre ASPRO: conform lui Liviu Ioan Stoiciu de acum mai mulți ani, organizația aceasta ar fi fost înscrisă legal la Ministerul Finanțelor și ar fi beneficiat inițial de așa-zisul timbru literar, chestiune ce are de asemenea în spate o întreagă epopee, doar că, „punându-se în discuție conflictele de interese din motive de contribuții patrimoniale”, USR ar fi „cerut oficial ca membrii USR înscriși și în ASPRO să aleagă, ori ASPRO, ori USR. Urmarea? ASPRO a fost trasă pe linie moartă (...), majoritatea alegând USR, existând deja lege în care USR e specificată ca singură instituție care reprezentă scriitorii — de exemplu, legea pensiei suplimentare (dacă nu ești membru al USR, nu poți primi această jumătate de pensie)”.
Dinu Adam susține însă că, cu toate acestea, „USR nu are monopol pe pensii, după cum nici pe îndemnizațiile de merit - oricine poate face asemenea propuneri, depinde doar de măsura în care statul, recte Ministerul Culturii, ține seamă de aceste propuneri. Ministerul Culturii nu ar trebui să se opună la nimic, ci, dimpotrivă, să încurajeze orice deschide piața „bunurilor simbolice” (cum zicea Bourdieu)”.
Revenim ulterior asupra problemei uniunilor de creație declarate ca fiind de „utilitate publică”.
(va urma)

















--
II
Un nou început pe picior greșit
Continuăm cercetarea cu istoria postdecembristă a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1990, când Mircea Dinescu a preluat conducerea Uniunii Scriitorilor în contextul postrevoluționar.
Dinu Adam declară că, atunci când a prezentat execuția bugetară în ședința Consiliului de la începutul lui 1991, „am atras atenția că a fost o prostie că pe anul precedent s-au consumat toți banii (chipurile, ca să nu plătim impozit) pe achiziții inutile, pentru că, spre deosebire de anii precedenți (cînd bugetul USR era dat de stat), de-acum înainte trebuie să ne gospodărim singuri”. Printre achizițiile respective s-ar fi numărat mașini de scris, mașini xerox și un automobil sau microbuz… Cert e că bugetul a fost rapid epuizat.
„Rezultatele n-au întîrziat să se arate și, deja, în ianuarie 1991 USR nu mai avea bani de salarii, iar prin primăvară au rămas fără bani (și hîrtie) revistele literare, care - la unison - au scos numere în care reclamau moartea culturii române”. La acea dată, nu debutaseră încă programele, existente și azi, prin care să se finanțeze măcar o parte dintre reviste.
Tot în această perioadă, Uniunea a început să piardă din patrimoniul pe care îl deținea. „Mircea a făcut demersuri (încă de la începutul lui 1990) pentru recuperarea celor două sedii ale USR care fuseseră luate de Ceaușescu și transformate, unul în ambasada Libiei, altul în ambasada Irakului. Cum relațiile erau încordate și cu Libia și cu Irakul, Petre Roman a dat Uniunii, în compensație, casa Vernescu și Casa Grădișteanu”. Aceasta din urmă a fost foarte curând „revendicată de boierii Ghica de la Paris, iar Mircea a cedat-o fără luptă, pe principiul că nu poate USR să se împotrivească drepturilor „legitime” ale moștenitorilor (fără însă să cerceteze cît erau ăia de moștenitori și cît erau de legitime pretențiile)”
Casa Vernescu a devenit sediul de bază al USR, iar în fostul sediu din casa Monteoru nu au rămas decât Fondul Literar și câteva reviste. Această casă Monteoru „fusese donată USR de Elena Catargi (adevărata moștenitoare a fostului proprietar), în schimbul întreținerii pînă la sfîrșitul vieții. donația fusese întărită de primăria Capitalei pe 49 de ani, dar a fost pierdută în instanță, ca multe altele, în favoarea unor moștenitori fictivi, pentru că primăria nu s-a prezentat în instanță ca să-și apere cauza”.
Casa Vernescu aparținea statului (confiscată în interbelic), deci n-a putut fi revendicată - ulterior însă, Laurențiu Ulici, succesorul lui Dinescu, „a cesionat-o unui concern de cazinouri din Israel, printr-un contract suspect, prin 1995”. Dinu Adam mai precizează că „Ulici venise cu contractul ăla și cînd era Mircea președinte, dar Mircea l-a refuzat: se vedea de la un kilometru că este un șmen și că lui Ulici și lui Nicolae Prelipceanu li se promiseseră comisioane grase”. Nu întâmplător, nefiind în relații bune cu Dinescu și cu Dinu Adam, Ulici va desființa poezia acestuia din urmă într-un articol din „Evenimentul Zilei” (!), la care Adam va răspunde „cu citate din cronicile pe care mi le dedicase în „România literară” la cele două volume de versuri, publicate în 1974 și 1976”...
După cum am zis, din 2015, Manolescu și acoliții săi vor ataca reformiștii incomozi desființând „valoarea” lor literară, chiar dacă aceasta fusese anterior legitimată tot de Uniune, un exemplu fiind acela când criticul Alex. Ștefănescu, care l-a susținut la debut pe unul dintre liderii reformiști, Claudiu Komartin, recunoaște că a „greșit” și că acesta nu are „har”. Inclusiv în decembrie 2020, Manolescu revine asupra obsesiei de a corija ierarhia valorilor, autodenunțându-se: „Pe mulți din acești veleitari, noi i-am debutat, sub cuvânt că i-am crezut promițători, sau i-am promovat mai târziu din neatenție sau din interes. I-am nominalizat la premii, ba chiar i-am premiat” (https://romanialiterara.com/2020/12/timpul-rebuturilor/)...
Revenind în 1993, „pentru că USR nu mai avea bani, am înființat o societate de alimentație publică, în curtea casei Vernescu - se chema „Ultima soluție”, avea regim de restaurant și cafenea, iar profitul era destinat acoperirii salariilor pentru puținii salariați ai USR” - o formă de solidaritate, cu alte cuvinte.
În aceeași perioadă, „USR a pierdut și casele de creație, inclusiv economatul de la Peles, rămînînd doar cu casa de la Neptun - asta era proprietatea USR, spre deosebire de celelalte, Valea Vinului, Gura Văii, Bălcești și nu mai știu care, ce erau doar concesionate de la Consiliile Județene. Din păcate, gestiunea casei de la Neptun n-a fost niciodată controlată atent de USR, așa că era, de fapt, o sinecură pentru niște indivizi ce-o foloseau în folos propriu. Casa de la Neptun n-a furnizat niciodată resurse utile USR, la fel ca și editura Cartea Românească, ce și-a pierdut și dînsa sediul, iar gestiunea (Dan Cristea înlocuind-o pe Magdalena Bedrosian) a condus repede la faliment, publicînd clientelar și fără o strategie sănătoasă ce-ar fi putut fi susținută de Ministerul Culturii”, mai declară scriitorul.
În schimb, „de perioada Dinescu mai sînt legate și alte achiziții ale USR și, în primul rînd, recunoașterea meseriei de „scriitor” și includerea ei în nomenclatorul de meserii - de aici, și acordarea de stat a unui supliment de pensie pentru scriitorii ajunși la vîrsta de pensionare (jumătate din pensia de drept)” (atenție, a nu se confunda suplimentul acesta de pensie cu indemnizația de merit, pe care o va propune senatorul Adrian Păunescu în 2005, pentru o mai mică parte dintre scriitori, lista lor integrală este disponibilă pe site-ul USR: https://uniuneascriitorilor.ro/indemnizatii-de-merit).
Ce a condus la demisia lui Dinescu? Scandalul legat de o anume tipografie donată de statul german Uniunii Scriitorilor prin intermediul Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane, fundație al cărei membru fondator a fost și Dinu Adam. Nu insist aici asupra detaliilor juridice nebuloase, concluzia a fost că tipografia rezultată a funcționat o vreme, doar că „USR n-a folosit-o pentru că avea impresia că serviciile trebuie să fie integral gratuite (înțelegerea fusese doar că tipografia tipărește ce are nevoie USR strict la prețul de producție, adică fără cheltuieli indirecte și adaosuri), ceea ce ar fi însemnat că ar fi dat faliment în mai puțin de un an”.
În fine, „altă politică falimentară a fost cea a timbrului literar care, teoretic, trebuia destinat inițial USR, dar n-au fost în stare să pună în funcțiune un mecanism de verificare a vînzărilor de carte și reviste, astfel că timbrul era perceput de difuzor, fără să-l mai transmită către destinatarul legitim. Sigur că folosirea timbrului literar ar fi trebuit realizată printr-un proces transparent (care n-a existat niciodată), la fel ca și drepturile de autor, care ar fi trebuit gestionate de Fondul Literar - doar că acesta din urmă a fost repede privatizat de Eugen Uricaru [succesorul lui L. Ulici la președinția USR - n.r.] în favoarea lui Uricaru, cam la fel cum s-a procedat și cu retrocedările de proprietăți”.

„Nemoartea” revistelor
Între timp, fenomenul falimentului sau declinului revistelor literare avea să se prelungească - până azi, consideră Dinu Adam, care spune că „reviste ca „Luceafărul” sau „Viața Românească” mai funcționează și acum, doar că, în realitate, ele pot fi tipărite la imprimantă, că tirajele nu justifică tiparul”; și despre alte reviste, dintre care unele de patrimoniu, acesta susține că „unele apar doar în variantă internet, altele mai scot și ediție tipărită” - totuși, e de notat aici situația specială a revistelor de patrimoniu, care beneficiază de finanțări practic necondiționale din partea Ministerului Culturii.
Din cauza lipsei de transparență a Uniunii, nu este clară situația pe toți anii, însă uneori mai circulă informația; de exemplu, în 2016, un comunicat preciza că „Uniunea Scriitorilor din România va primi o sumă de 3.225.664 de lei, pentru «România literară», «Luceafărul de dimineaţă», «Ramuri», «Orizont», «Apostrof», «Helikon», «Viaţa Românească», «Steaua» şi «Convorbiri literare»”; în 2011, 1.140.000 de lei erau prevăzuți pentru suplimentarea bugetului Ministerului Educației, astfel încât „România literară” beneficia de 100.000 de lei și celelalte reviste literare de patrimoniu de câte 50.000 de lei, sumă egalată, dintre celelalte reviste (printre care una singură era literară fără a fi afiliată USR), doar de revistele „ARTA”, „Arhitectura”, „Revista 22” și „Korunk”.
Dinu Adam mai precizează că „Luceafărul” și „România literară” aveau „tiraje masive înainte de revoluție, în special pentru că aveau contract de abonament cu bibliotecile publice și, mai ales, cu bibliotecile școlare. S-a renunțat la aceste contracte, e drept, și pentru că bibliotecile n-au mai primit fonduri sau fondurile au fost direcționate altfel”. (Bibliotecile din România - iată alt subiect vast de cercetare, încă și mai opac.)
Făcând o comparație între cele două prime „regimuri” ale Uniunii, prietenul lui Mircea Dinescu consideră că „Ulici, cel puțin la început, a păstrat un soi de colaborare amicală cu gașca sa de partizani (Prelipceanu, Agopian, Dan Cristea, Tupan), pentru că știa că are un statut șubred și are nevoie de ei. Ulterior, mai ales după ce-a devenit deputat, și-a schimbat preferințele către Vosganian și Iorgulescu (colegii lui de la fosta Uniune a Forțelor de Dreapta și mai apoi din PNL) - atunci și-a consolidat și Varujan poziția în USR”.
În schimb, el spune despre al patrulea președinte al Uniunii - Nicolae Manolescu, al cărui prim mandat a început în 2005 și care se află până azi în funcție, după ce membrii Consiliului au permis în 2013 modificarea statutului Uniunii, abrogând articolul care impunea ca președintele să fie ales pentru cel mult două mandate - că „a fost de la bun început distant față de colaboratori (mai ales că era ambasador UNESCO la Paris)”, ceea ce a permis subordonaților săi să-și aroge mai multă putere în ceea ce privește direcția revistei.
Când m-am declarat amuzat că oamenii aceștia invocă atât de des supremația „criteriului estetic”, chiar dacă prin comportament dovedesc că literatura este într-adevăr politică, Dinu Adam îmi răspunde: „Nu doar că USR se implică politic, iar „România literară” devine un soi de ziar de partid, dar vrea să-și reglementeze opțiunile politice. N-am văzut nici un fel de reacție față de cochetăriile politice ale lui Varujan, ba în PNL, ba în ALDE”. Cochetării politice fiind aici un eufemism: interlocutorul meu afirmă că știe foarte bine despre faptul că Vosganian era prin 1990 membru fondator al revistei neo-legionare „Rost”, alături de Claudiu Târziu, actualul membru marcant al AUR. „Ține seama că, în ultimii 30 de ani, USR n-a avut nici un fel de poziție în subiecte publice, de interes pentru întreaga societate (cel mult, privind interese meschine, de breaslă), ceea ce contravine flagrant cu rolul de organizație de interes public”.
Și totuși, în anii 90-2000 a existat mai degrabă „o explozie de libertinism lingvistic, refulare față de anii de cenzură” (deși stimulată în principal de un anumit personaj pivotal: Dan-Silviu Boerescu, care a deținut diferite funcții în cadrul Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Scriitorilor din București, înainte de a deveni fondator și director al Playboy România). Direcția a devenit însă una tot mai conservatoare în anii 2010.
Drept comparație servește episodul din 2000, când poliția din Brașov cere Uniunii detaliile personale ale unor autori cercetați pentru versurile lor cu „caracter pornografic” dintr-un ziar local, nimeni alții decât Mihail Gălățanu și Marius Ianuș (amândoi receptați atunci drept lideri ai generațiilor lor), iar reacția președintelui Laurențiu Ulici a fost de a considera acest demers „unul tipic securist" și de a-i apăra pe poeți din principiu. În schimb, în 2018, Medeea Iancu - care fusese din 2011 susținută de către criticii Uniunii și editată chiar și la Cartea Românească - va performa în Botoșani un poem de protest care include și unul din versurile incriminate mai vechi ale lui Ianuș, fără ca USR să mai protesteze atunci când chiar unul dintre membrii săi, Ionuț Caragea, a sesizat Administrația Prezidențială (invocând un articol din Constituție conform căruia „sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii […] precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“), iar Inspectoratul de Poliție din Botoșani a sancționat contravențional poeta.
Mai înainte, într-un articol din „România literară” semnat Cronicar, poziția era deja una de delimitare fermă (în condițiile în care, să ne reamintim, Cartea Românească este editura Uniunii Scriitorilor): „În cadrul evenimentelor de la Botoşani din 15 ianuarie, una din laureatele premiilor Editurii Cartea Românească (nu ale USR!) a citit un text care se dorea poetic, dar era, pur şi simplu, stupid-provocator şi dezonorant pentru autoare. Şi cu atât mai nepotrivit (e prea puţin spus!) într-un context solemn cum este Ziua Culturii Române şi a naşterii lui Eminescu. Menţionăm că textul nu făcea parte din volumul premiat. Deşi nu suntem direct implicaţi, ne exprimăm regretul pentru acest incident nedorit”.
Mai amintim în treacăt un alt caz: Literary Death Match Timișoara din octombrie 2017, unde din juriu a făcut parte și Mircea Mihăieș. După eveniment, acesta din urmă și cu Răzvan Voncu vor scrie în „România literară” o serie de articole tendențioase. „«Poeții» de azi cultivă un fel de impertinență lingvistică afundându-se în văgăunile unde maneaua își dă întâlnire cu tânguirea lacrimogenă de cartier”, opinează Mihăieș, iar Voncu decretează că „absolut nici unul dintre „noii literatori” nu este și nici nu va fi vreodată, oricâtă „iarbă” va crește în textele sale, Nichita Stănescu” (!) sau că „pseudo-literatura nouă are multe din caracteristicile realismului socialist, fiind, practic, un stalinism literar fără de partid și fără ideologie”... Dar de unde vine această literatură?

Conflictul dintre generații?
În prima jumătate a anilor 2000, sub mandatul lui Uricaru, criticul literar Marin Mincu, oponent etern al lui Nicolae Manolescu, promovase tânăra generație în cadrul unui cenaclu oficial al Uniunii Scriitorilor, „Euridice”, în pofida micilor șicane din partea conducerii organizației (documentate în Dosarul cenaclului Euridice). Aceasta s-a definit printr-o ceva mai mare ancorare în social și prin conflict față de generația optzecistă, promovată anterior de Manolescu, nu va fi însă ignorată de cel ce va fi ales în 2005 președinte al organizației, sub auspiciile unui program de ușoară liberalizare.
Din 2005 și până aproape de 2015, noua conducere a susținut literatura tânără, publicându-i pe douămiiști la editura oficială a Uniunii, Cartea Românească (în colaborare cu Polirom-ul), încă de la relansarea acesteia, cu un concurs de debut care era atent urmărit. Revista „Noua literatură”, într-o vreme, și Colocviul Tinerilor Scriitori le-au fost de asemenea dedicate. În schimb, iconoclasmul lor părea oarecum potolit, exceptând mai cu seamă protestele „liderului” informal al generației de atunci, ulterior devenit poet legionar și călugăr, Marius Ianuș, care susține în 2014 că i-a reproșat lui Manolescu că „se înconjoară de securiști” și că a lăsat organizația pe seama unor „indivizi jalnici, care, în loc să se lupte pentru un sistem național de predare de scriere creativă în școli și licee, de pildă, își dau lor înșiși premii pe care nu le merită: Chifu și Vosganian”. (Problema legitimității acestora sau a oricăror alți autori, evident, nu este nicicând o problemă pusă dezinteresat; pentru o analiză și o critică radicală a noțiunii de legitimitate în câmpul literar, vezi Vasile Mihalache, „Noli me tangere? Despre legitimitate și autonomie în literatură”.)
O parte dintre douămiiști au început, mai ales prin 2009-2010, să-și construiască propriile instituții independente, cum ar fi festivalul „Poezia e la Bistrița” și cluburile de lectură „Institutul Blecher” (București) și „Nepotu lui Thoreau” (Cluj-Napoca), iar o altă parte, cum ar fi câțiva dintre tinerii din Grupul de la Constanța, au intrat totuși în Uniune, fie și pentru că și-au imaginat că Uniunea ar putea fi reformată din interior (o iluzie care mă tenta și pe mine în 2013-2014, momentul când cochetam cu filiala locală USR).
Ar putea părea că Uniunea este dependentă de „sânge tânăr”, din moment ce media de vârstă este extrem de mare și moartea unor membri cotizanți ar însemna că trebuie aduși permanent alții. Și sunt aduși în permanență alți și alți membri, în așa fel încât numărul membrilor a ajuns să fie estimat undeva pe la 3.000 - estimare deoarece, se pare, nici măcar birocrația organizației nu a realizat un tabel cu toți membrii în viață, la zi, iar asta și din cauza gradului de descentralizare al filialelor, dintre care nu toate au site și activitate regulată.
Însă această creștere a numărului de membri, care a început dinaintea mandatelor lui Manolescu, se datorează nu tinerilor autori, ci unor profesori universitari care urmăresc suplimentul de pensie sau, mai cu seamă, unor scriitori modești, care ar fi intrat cu mult mai greu altcândva, dar mai înaintați în vârstă, și prin urmare susceptibili de a fi manipulați prin dependența de acest supliment de care spuneam.
Revenind, dacă în perioada 2005-2015, cel puțin, „România literară” ținea oarecum pasul cu noutățile, cu literatura română, criticii erau lăsați să scrie despre cei mai tineri autori, în urma conflictului cu Grupul pentru Reforma USR, încetul cu încetul, tinerilor li se acordă tot mai puțină atenție - și cum altfel să fie smulse paginile tot mai numeroase dedicate prolificului vicepreședinte Gabriel Chifu și altor câteva figuri eterne asemănătoare, cum ar fi Vasile Dan (președinte al Filialei Arad din 1994) sau Cassian Maria Spiridon?!
Manolescu nu s-a gândit încă din a doua parte a anilor 2000 să conceapă un plan de rezervă, cum ar fi a aduce laolaltă tineri autori din provincie care nu se raportau la generația afirmată la „Euridice” și de a-i susține astfel încât să nu se alăture acestora din urmă, dar să reprezinte o altă tendință de o actualitate legitimă. După 2015, a recurs la o improvizație: Călin Vlasie, editorul de la Paralela 45 care urma curând să preia Cartea Românească și încerca să-i dovedească bătrânului critic că poate înjgheba în timp record o întreagă promoție de poeți care să aibă legături minime cu reformiștii, concepe ad-hoc un grup de poezie pe Facebook care să funcționeze fără critică pe text, ci pe baza unor discuții mai puțin riguroase și a unor concursuri interne de popularitate, în urma cărora a făcut selecția de manuscrise - rezultând de aici și o colecție de volume al căror succes a fost mai curând discutabil...
Totuși, pentru că premiile Mihai Eminescu nu țin direct și numaidecât de administrația USR, deși de aceasta este legat juriul premiului pentru întreaga operă poetică (Opera Magna), juriul premiului de debut a rămas unul relativ independent, iar aici câștigă sau sunt nominalizate, an de an, cărțile publicate de „reformistul” Komartin la Casa de Editură Max Blecher. Anastasia Gavrilovici, autoare Max Blecher și, mai recent, soția lui Claudiu Komartin, a profitat de câștigarea premiului ca să facă, tot la Botoșani, un statement în care reproșează juriului Opera Magna că nicio poetă nu a mai câștigat premiul din 2006 încoace și niciuna nu a fost nominalizată în 2016 - stârnind tot mai previzibile reacții misogine din partea Uniunii...
(va urma)



--
III
Tentativa legalistă
În 2017, cum spuneam, are loc ceea ce Manolescu avea să numească „puciul de la Vatra Luminoasă” (după numele cartierului în care locuiește Dan Mircea Cipariu, fost contracandidat la președinția Uniunii și unul dintre reformiști, deși anterior nu se opusese, în martie 2013, votului pentru prelungirea mandatelor lui Manolescu).
Grupul pentru Reforma USR, sesizând că adunările generale ale USR ar trebui, conform Ordonanței 26/2000, să se desfășoară nu o dată la patru ani, ci anual, preia însemnele organizației și emite un comunicat prin care se erijează în locul administrației ilegitime și declanșează procesul unei adunări generale extraordinare, la care nu participă însă decât un număr restrâns de scriitori, dar care chiar și așa desemnează o administrație interimară, condusă de Cristian Teodorescu; rezultatul, după cum se știe, a fost excluderea mai multora din organizație, culminând cu pedepsirea aspră a lui Valeriu Mircea Popa.
Ceea ce nu am amintit până acum este șirul de procese prin care au încercat reformiștii, în virtutea unei abordări legaliste, să atingă „intrarea Uniunii în legalitate”, prin înscrierea în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor. În aceeași perioadă, un anume Traian Mîrza a găsit și el un loophole în funcționarea Uniunii Artiștilor Plastici din România, astfel încât să substituie organizația delegitimată cu a sa proprie.
Dinu Adam susține că acesta este un caz diferit: „noi n-am intenționat decît să ferim USR tocmai de un astfel de demers pe care l-ar fi putut face orice veleitar cu pretenții: am înregistrat USR legal ca să-i oferi USR prilejul de-a intrat în legalitate. Din păcate, Manolescu n-a înțeles nimic, iar echipa lui a considerat că demersul este menit să-i înlăture pe ei din funcții”. Mai mult, „demersul nostru a fost inedit în spațiul juridic - cîndva sînt convins că va deveni obiect de studiu la facultatea de drept”, adăugă acesta.
Cert este că, până în prezent, Dan Mircea Cipariu și Cristian Teodorescu continuă să anunțe la intervale regulate că au obținut victorii „definitive” asupra Uniunii nelegitime, mai mult, că așteaptă în prezent intervenția unui executor judecătoresc. Și Dinu Adam îmi dă asigurări că „evident că vor cădea capete - din păcate, se va lăsa și cu procese penale. Numai că nu ăsta este rostul nostru. Astea le vor face, culmea, instituțiile care i-au protejat pînă acum”. Însă nu mai cred până nu văd (până la această oră, nu am mai primit vești în acest sens). Dar speranța moare ultima, mai ales în condițiile în care nu a dus nicăieri planul paralel, cel de a înființa o asociație nouă, Liga Literară din România - se pare, existentă legal în momentul de față, dar mai mult inactivă și cu un statut relativ incert.

Centralism sau descentralizare
Anticomunist ca mai toată generația sa, Dinu Adam precizează că ideea în sine a uniunilor de creație este „o invenție bolșevică”: „După model sovietic, organizațiile sindicale ale creatorilor au fost transformate, deliberat, în „uniuni de creație”. „Uniunea” păstra caracterul sindical, dar sistemul nu era interesat de creatori, ci de controlul asupra creației. Ca și atunci, și acum, pe seama acestei diferențe de nuanță, profită cei pe care eu i-am numit „paraziți”, pentru că acceptă privilegii în schimbul garanției că creația lor nu va deranja cu nimic establishmentul”. În fond, regimurile socialismului real recunoșteau scriitorilor o putere imensă asupra gândirii oamenilor - putere care, în capitalismul târziu, se diminuează în favoarea artelor imaginii audio/video -, de aici temerea și atracția lor.
Să presupunem că Uniunea Scriitorilor din România nu va mai fi condusă de oligarhi senili sau de acoliții lor oportuniști și că există voință politică. Pe de o parte, există o propunere de strategie publică, de luat în calcul de către autorități la un moment dat. Asociația Culturală Flower Power, printr-un proiect numit „Cultura Alternativă” (https://statutulartistului.ro/), cofinanțat din Fondul Social European, a elaborat o amplă și riguroasă propunere de politică publică în vederea consolidării unui statut societal al artiștilor, autorilor, creatorilor din România, inspirată în parte de „bunele practici” din Danemarca, Franța, Germania, Marea Britanie și Slovacia.
Proiectul, prezentat și într-un dosar amplu din revista Cultura, a pornit de la rezultatele unui chestionar (cu 300 de respondenți în 2018) care arată că artiștii, aflați cel mai adesea într-o stare de precaritate economică și socială, nu își cunosc drepturile și suferă de lipsa resurselor de informare și consiliere, dar că numai 45% dintre ei au ales să facă parte din asociațiile și uniunile de creație, și chiar o parte din aceștia au declarat că nu au avut beneficii în urma afilierii. Percepția prevalentă este aceea că asociațiile profesionale din prezent nu sunt eficiente.
Pentru mulți lucrători culturali, munca este neplătită sau prost plătită, iar cu formele de muncă neplătită sau prost plătită pentru alți lucrători culturali, iar un prag standard de remunerare a drepturilor de autor nu există. Cei din spatele inițiativei, care au discutat nu numai cu artiștii, ci și cu stakeholderi din domeniul cultural extins (incluzând industriile creative), pun degetul pe rana celor care încearcă în România zilelor noastre să producă, nu doar punctual și accidental, acte de cultură: banii în cultură, atâția cât sunt, nu sunt alocați echitabil de cele mai multe ori, cum nu există nici transparență în ceea ce privește modul de utilizare al timbrului cultural.
O cauză pentru care, în mod frecvent, resursele sunt alocate pentru proiecte care nu răspund adevăratelor nevoi ale sectorului artistic – sau răspund numai nevoilor unor grupuri restrânse de interese, cu legitimitate mai mult sau mai puțin îndoielnică – este aceea că, în România, organizațiile care pretind a reprezenta interesele creatorilor nu sunt tocmai transparente. Cel puțin o parte din asociațiile și fundațiile de utilitate publică, nesupuse vreunei proceduri de eligibitate, profită de lipsa unui mecanism de monitorizare și de studiere a impactului activităților acestora.
Asociația Flower Power arată că există deja un statut al artistului, doar că este fragmentat în legislație. Prin urmare, politica publică pe care o propune asociația vizează armonizarea legislativă în vederea eliminării contradicțiilor și crearea unei imagini de ansamblu care să permită rezolvări integrate ale problemelor domeniului și posibilități de intervenție. Printre obiective se numără formarea și informarea entităților din domeniul cultural asupra tipurilor de statute, drepturilor și obligațiilor acestora, precum și formarea de specialiști în advocacy care să impulsioneze crearea unui cadru legislativ ce va aduce îmbunătățiri palpabile condiției socio-profesionale a artistului și ecosistemului creativ.
Variante de soluționare reliefate de către autoarele proiectului presupun consolidarea unui statut al artistului și instituirea unei legi noi care să definească artistul și să stimuleze posibilitatea ca resursele financiare și facilitățile să ajungă cu adevărat la beneficiari, prevenind blocajele decizionale sau manageriale. În caz contrar, dacă este menținut cadrul legal existent, vor deveni tot mai mari pierderile la bugetul de stat și se va mări decalajul dintre categoriile de artiști. De asemenea, se cere realizarea unei analize a resurselor financiare existente pentru asigurarea protecției sociale și a susținerii proiectelor artiștilor independenți, precum și a unui recensământ al artiștilor la nivel național, prin crearea unor baze de date care să reflecte numărul în creștere al absolvenților de universități de arte, mai mare decât al celor cu locuri de muncă în instituțiile subvenționate de stat.
Proiectul ambițios va întâmpina rezistență acolo unde se propune schimbarea radicală a status quo-ului, cum ar fi eliminarea restricției de apartenență la Alianța Națională a Uniunilor de Creatori. Asociația dorește ca artiștii să se poată implica direct în organizarea sectorului, să aibă control asupra drepturilor de autor, să modeleze organizațiile de care aparțin sau chiar să organizeze noi uniuni de creatori sau organisme de gestiune colectivă - ceea ce depășește momentan granițele verosimilului…

Șanse
Voi încheia cu propunerile foarte inteligente ale unui om care, cu intransigența sa și scurgerile sale de informații din interior, m-a ajutat să conștientizez adevărată importanță a politicii literare - capabilă, cum am văzut, de a face sau de a desface destine - și apartenența la breaslă. Este vorba de editorul și prozatorul cunoscut drept un cristian, alt membru al generației 2000, care a editat o colecție samizdat de poezie, într-o vreme în care congenerii săi aveau dificultăți în a publica la editurile mari, și a redactat pentru editura de poezie Vinea, celebră și pentru gafele editorului său, înainte de a-și fonda propria editură, Casa de Pariuri Literare. De-a lungul timpului, a sancționat numeroase derapaje ale breslei și ale industriei de carte, stârnind multe animozități, dar suplinind de unul singur lipsa unor critici instituționale din partea unor actori cu mai multă putere.
Mai întâi de toate, un cristian susține că nu se poate decât pune presiune pe factorul politic și că singurul catalizator al trezirii interesului acesta în privința destinului culturii în general, a literaturii în particular, dar și a rolului acesteia din urmă în cadrul învățământului, ar fi… premiul Nobel pentru Cărtărescu. Deși banii cheltuiți pe traducerile din Cărtărescu în perioada în care ICR-ul era condus de Patapievici au stârnit multe invidii și resentimente printre ceilalți scriitori, editorul estimează că ipoteticul premiu ar putea impresiona politicienii și chiar duce la un fel de efect Halep. Aceasta ar fi ocazia potrivită pentru o „resetare” a breslei: „trebuie bătut cu pumnul în masă la propriu, altfel chiar că se alege praful”.
Editorul consideră că ar trebui să se pună mai puțin accent pe revistele mici și că este nevoie de introducerea unor burse pentru scriitori, de tip AFCN sau în cadre locale, de reglementări vizând achizițiile de carte de către biblioteci și de o lege a accesului la cultura scrisă. Un rol crucial l-ar avea sindicalizarea:
„Cine nu a înțeles până în 2021 că e nevoie de o asociație de tip sindical pentru scriitori e clar că nu pricepe fenomenul. Bună-rea, aservită-deraiată, cu sau fără blazon, o astfel de entitate poate trata la nivel mare interesele breslei. Nu se poate face o astfel de structură funcțională pe criterii generaționiste și nici pe stimulente pentru pensie. Valoric nu ai cum tria la sânge, dar trebuie să ții cont de specificul breslei (amatorism în relația cu statul - mai toate entitățile au avut probleme legale), așa că e bine ca măcar la nivel de reprezentare să poți avea aproape profesioniști în domenii conexe (chit că ei se cred scriitori, să ii atragi prin chestii onorifice - nu-i dai carnet de scriitor unuia care știe să facă site-uri și se crede scriitor, dar îl cointeresezi altfel). O structură pe criterii/filiale zonale e mereu un pericol de veleitarism (autori locali, edituri fantomă, premii aranjate). Trebuie un moment 0, în care și cei care nu credeau în structuri, dar și cei care nu se mai pot încrede în structurile actuale să înțeleagă ca în ritmul ăsta se duc toți în gard”.
Desigur, breasla scriitorilor este departe de a fi singura dintre cele artistice care ar avea nevoie de mult mai multă susținere pentru a funcționa în parametri mult mai favorabile. Avansând asemenea ipoteze de ameliorare, se presupune că statul și-ar înfrunta nu pe rând numeroasele sale probleme sistemice și că un rol transversal absolut crucial l-ar ocupa educația în general, nu numai cea formală - iar aici, în mod firesc, un cristian insistă asupra problemei lipsei de atractivitate a literaturii române așa cum este întrezărită de către elevi.
Rezolvarea unei asemenea problematici spinoase ar cere discuții și speculații poate chiar mai ample decât textul de față, dar un lucru este cert. În cartea sa despre legitimitate și autonomie în literatură așa cum a fost definită în modernitate, Vasile Mihalache cercetează cum „studierea literaturii te învaţă să fii moral, fără a te învăţa să fii moral într-un anumit fel, fără să îţi ofere un cod moral sau o serie de proceduri morale pe care trebuie să le urmezi. În acest sens, literatura este depolitizată şi depolitizează subiecţii în favoarea individualismului. Fiecare individ are dreptul şi posibilitatea de a umple forma morală şi de a-şi construi propria moralitate atât timp cât le lasă şi altora dreptul de a avea puncte de vedere. Câmpul literar este spaţiul libertăţii absolute, aşa cum este ea înţeleasă în societăţile moderne liberale, ca ideal al autenticităţii care face posibilă competiţia, confruntarea, lupta pentru întâietate şi pentru dominaţie”.
Or, luptele intestine ale breslei și dezinteresul individual al scriitorilor față chiar și de propriile lor interese pe un termen mai lung - mă gândesc aici la membrii mai noi dispuși să-și sacrifice liniștea și libertatea de gândire din prezent și viitor de dragul unui carnet care să-i certifice că sunt „scriitori” - că au dus la un rezultat dezastruos. Scriitoarele și scriitorii care vin din urmă aproape că nu se mai pot defini decât ca autoare/autori de weekend. Dar având în vedere greșelile generațiile anterioare, de ce ar mai surprinde indiferența sau disprețul mărunt al multor oameni din spațiul public, impresia persistentă că breasla literară a rămas un cerc îngust și care se învârte în jurul propriei cozi?
Nu în ultimul rând, poeta și editoarea Iulia Militaru (de la editura frACTalia), în cadrul unei anchete recente, vine pe această temă cu niște notații care dau de gândit, incisive, deși pe undeva și, din punctul meu de vedere, inexacte - bunăoară, vorbește despre „mișcarea de eliminare a Uniunii Scriitorilor din câmp” ignorând caracterul imanent al funcționării câmpului (în speță, Uniunea s-a delegitimat de la sine în ochii acelor scriitori care știu cum funcționau lucrurile într-un mod mai firesc).
Că o „schimbare radicală” nu prea era posibilă o dovedise deja și Vasile Mihalache în volumul său de analiză a legitimității în câmpul literar. În cheia tradiției teoriei post-structuraliste, Iulia Militaru conchide că „o schimbare reală ar însemna modificarea completă a asamblajelor din cadrul câmpului și un nou mod de funcționare a acestuia” - interesant, doar că rămâne de văzut care ar putea fi acestea, mai ales într-o țară ca România.

[1] Yigru Zeltil, „Confuzie vrac”, FDL.ro Fabrica de Literatură, 3 decembrie 2014: http://web.archive.org/web/20141215140553/http://fdl.ro/2014/12/confuzie-vrac/. Următorul material, „Moara de vânt s-a dărâmat. Despre (și pe lângă) afacerea Opera Omnia”, datează din 1 februarie 2015: http://web.archive.org/web/20150714044727/http://fdl.ro/2015/02/moara-de-vant-s-a-daramat-despre-si-pe-langa-afacerea-opera-omnia/.
[2] Un caz ilustrativ pentru nebuloasa sistemului a fost scandalul cu Herta Müller, care nici nu mai știa că ar face parte din organizație: https://www.news.ro/cultura-media/herta-m-ller-nici-macar-nu-stiam-ca-sunt-membra-a-uniunii-scriitorilor-din-romania-usr-o-contrazice-si-face-publica-cererea-prin-care-scriitoarea-solicita-intrarea-in-organizatie-1922400919002018041318072917.
[3] https://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html
[4] https://stiri.botosani.ro/stiri/cultura/laureatul-premiului-national-de-poezie-quotmihai-eminescuquot-cetatean-de-onoare-al-municipiului-botosani-foto.html
[5] Înainte de a primi, în ianuarie 2017, premiul Opera Omnia, chiar și Mircea Cărtărescu începuse să dea semne timide de solidarizare cu breasla (căreia, altminteri, i-a reproșat de nenumărate ori invidia și meschinăriile), însă și-a reamintit că nu poate să muște mâna care l-a hrănit în momentul în care, la Botoșani, a ajuns din nou față în față cu profesorul său Nicolae Manolescu, căruia îi datorează o mare parte din prestigiul acumulat încă de la debut. Ceea ce mi s-a părut dezagreabil aici este cum Cărtărescu nu a ezitat să profite la maximum de acest capital simbolic, în timp ce sprijinul său pentru încă actualul establishment doar contribuie la obturarea vreunui viitor posibil în care să se mai poată dezvolta un „alt Cărtărescu”, adică un alt scriitor care să poată acumula capital simbolic în același grad. Firește însă că acum mi se pare problematică însăși ideea unei asemenea acumulări copleșitoare de capital simbolic, însumarea sa în figura unui singur autor mai cu seamă.
[6] https://www.observatorcultural.ro/articol/o-modesta-propunere/
[7] Printre cei înfierați se numără și Claudiu Komartin, cu toate că gândirea acestuia este mai degrabă de centru-dreapta, revendicându-se neironic de la Guénon și, deși o parte din poezia sa este menită a fi de satiră și protest, pledând pentru literatură ca fiind apolitică. Anastasia Gavrilovici și cu el au blamat USR pentru lipsa femeilor din structuri, însă același Komartin a acuzat poetele mai radicale de la Literatură și Feminism, într-o postare ștearsă între timp, de o prea apăsată „politizare” a literaturii. În această ultimă privință, a fost simptomatic și cum, în momentul conflictului dintre poetul Dumitru Crudu și editura frACTalia (care a retras în ultimul moment publicarea unui manuscris de-al său, după ce au aflat tardiv despre opțiunile ideologice ale autorului, la polul opus față de agenda progresistă a editurii), față de cel dintâi s-au solidarizat, tacit sau foarte explicit, cei mai mulți dintre poeții din aceste cercuri ale breslei.
[8] https://www.qmagazine.ro/de-murit-murim-cu-totii-nu-e-pacat-sa-nu-ne-daruim-romaniei/
[9] Aproape exclusiv un gest simbolic, deoarece Lavric a continuat să publice în „România literară”, chiar dacă nu din poziția de redactor.
[10] Vezi „Protest față de negarea rolului și responsabilității autorităților române în Pogromul de la Iași”, în Realitatea Evreiască, nr. 500-501 (1300-1301), 1-30 septembrie 2017: https://www.jewishfed.ro/downloads/realitatea/RE500-501.pdf / Prin comparație, în controversa Goma, Nicolae Manolescu și Elie Wiesel s-au situat în aceeași tabără: https://www.valerianstan.ro/a493-paul-goma-antisemit---un-lot-select.html
[11] https://www.convorbiri-literare.ro/copy-of-atitudini-1-cassian
[12] 25 martie 2016: Florin Iaru, despre Daniel Cristea-Enache, directorul de imagine al USR: „Face următorul lucru: Intră pe Facebook-ul public al diferitor scriitori şi contabilizează like-urile. Se uită dacă cineva a dat like la un duşman sau la un scriitor neprietenos. De exemplu, e un tânăr critic, Cosmin Ciotloş, care a trebuit să plece de la România Literară unde lucra de 7 ani de zile colaborator pentru că a dat like pe postarea lui Mircea Cărtărescu. Ce spunea Mircea Cărtărescu în acea postare? Că el se recuză de la premiile Eminescu şi că nu vrea să fie luat în considerare. La o postare a mea în care spuneam doar atât: intram puţin în polemică cu vechiul meu amic Varujan Vosganian şi vechiul meu prieten şi profesor Nicolae Manolescu, care spuneau că n-am mai scris nimic de 20 de ani. Totuşi, am scris şi am publicate cărţi în ultimii 5 ani. Am două cărţi. Parcă n-am stat de pomană. Nefericitul meu prieten Robert Şerban a dat like şi a fost dez-prietenit şi a fost contabilizat de domnul Daniel Cristea Enache. Să fac şi o mică bârfă. La începuturile sale pe Facebook, domnul Daniel Cristea-Enache îşi dădea singur like-uri.” (https://www.mediafax.ro/cultura-media/de-la-arogant-borsit-la-tampit-bilantul-injuriilor-de-la-uniunea-scriitorilor-15172424)
[13] Mihai Iovănel, https://www.facebook.com/mihai.iovanel/posts/10221498833358056:
„În volumul aniversar „Povestea insulei Humanitas” (2020), Gabriel Liiceanu povestește cum în primii ani de după 1989 a rezolvat problema hârtiei igienice dând tirajele nevândute la topit:
„Penuria moștenită de hârtie igienică a făcut ca, în primii ani revoluționari, proviziile făcute pentru toaletele editurii să se dovedească neîndestulătoare. Mai tot timpul suporturile de hârtie igienică erau goale, fiindcă angajații plecau cu sulurile acasă. Într-o bună zi, am fost traversat de o idee de geniu: ce-ar fi, mi-am zis, ca stocurile nevandabile din tirajele supraevaluate să fie trimise spre a fi topite la fabrica de hârtie de la Bușteni și, de acolo, să primim la schimb prețioasele suluri de hârtie igienică, fie ele cât de aspre și de aducătoare de prejudicii epidermice? Zis și făcut! Odată operațiunea negociată, am strâns toată suflarea editurii în sala de ședințe pentru un comunicat important [...]. Și am încheiat spunând: «Am făcut un contract cu fabrica de hârtie de la Bușteni pentru un vagon de hârtie igienică. Și mi-am zis așa: nu puteți dumneavoastră lua acasă atâta hârtie igienică câtă pot eu să comand».”
Cu ocazia asta mi-am adus aminte că tot cam pe-atunci Paul Goma s-a certat cu Liiceanu pentru că i-a fost topit tirajul la „Gherla”.”
[14] Alex Cistelecan, Autogestiuni filosofice [despre vol. „Foucault and Neoliberalism”], în revista Vatra, nr. 1-2/2017: https://revistavatra.org/2017/03/02/alex-cistelecan-autogestiuni-filosofice/.
[15] În postfața sa la traducerea din „Jargonul autenticității” de Theodor Adorno (editura Tact, 2015), Christian Ferencz-Flatz expune următoarele: „Privite sub un atare aspect, de pildă, „închiderea care se deschide” sau „limitația care nu limitează” - pe care Noica însuși le leagă explicit, în „Jurnalul de la Păltiniș”, de contextul lor imediat mundan - fac efectiv elogiul unei societăți închise, care servește în mai mare măsură „autenticității” tocmai prin faptul că blochează posibilitățile omului de a fi „neautentic”; ca atare, ele sunt din capul locului expresii ale unei atitudini care (vorbind, la un moment dat, despre Foucault) ridiculizează Occidentul pentru „obsesia” sa „de a denunța tot ce e represiune” (p. 93) și justifică astfel implicit utilitatea filosofică a acesteia în contra deschiderii vane și a nelimitării sterile pe care le aduce cu sine libertatea politică” (p. 199). Tot în „Jurnalul de la Păltiniș”, Noica făcea eschive în fața unui nenumit „prieten” care îi sugerează că ar fi o urgență traducerea lui Adorno mai degrabă decât cea a lui Heidegger.
[16] În 2014, Dumitru Popescu, alias „Dumnezeu” în perioada ceaușistă, a figurat chiar pe prima pagină a României literare cu un articol în care pe revoluționarii de la 1989 sunt descriși drept „groparii” comunismului, ceea ce nu va stârni decât o singură reacție anticomunistă promptă, cea a lui Radu Vancu: https://www.lapunkt.ro/2014/07/criticul-si-fostul-dumnezeu/.
[17] https://romanialiterara.com/2020/12/ce-stiam-si-ce-nu-stiam/
[18] https://hyperliteratura.ro/valeriu-mircea-popa-sprijin/
[19] https://www.contributors.ro/premiul-eminescu-pre%C8%99edintele-juriului-acuza-viciul-de-procedura-apel-la-domnul-gabriel-chifu/
[20] https://www.facebook.com/uhitto/posts/10208860949395705: „DEMISIE din „Uniunea Scriitorilor din România” // Anunț pe această cale DEMISIA mea din Uniunea Scriitorilor din România”. Comit acest gest pentru a atrage atenția asupra abuzurilor pe care conducerea acestei instituții le săvârșește de mai mulți ani încoace, cu cinism și cu pronunțate tendințe totalitare. Desfid metodele prin intermediul cărora se dorește conservarea prestigiului USR, structură ce nu are în prezent nici o legătură cu ideea de valoare sau cu cea de solidaritate sindicală (de breaslă). // Șerban AXINTE // 21. 11. 2017”.
[21] https://adevarul.ro/news/societate/timbrul-literar-ipocrizia-1_54ec6c0e448e03c0fdf0dc5a/index.html
[22] http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=3444
[23] https://www.zf.ro/eveniment/ministerul-culturii-finanteaza-cu-4-5-milioane-de-lei-mai-multe-reviste-culturale-15024035
[24] https://www.mediafax.ro/cultura-media/guvernul-va-finanta-36-publicatii-cu-1-34-milioane-de-lei-8924461
[25] https://www.mediafax.ro/cultura-media/statutul-uniunii-scriitorilor-din-romania-a-fost-modificat-manolescu-poate-candida-pentru-al-treilea-mandat-10667848?jwsource=cl
[26] „Doi scriitori sînt cercetați pentru că au scris poezii cu caracter antiromânesc”: http://www.mihailgalatanu.inforapart.eu/diverse/Doi%20scriitori.pdf. De adăugat că Alex. Ștefănescu mai scrisese că „în poezie, locul întîi este ocupat de Mihail Gălăţanu, cu poemele lui frumoase și insolente din volumele Româna cu prostii și O noapte cu patria” (http://www.mihailgalatanu.inforapart.eu/diverse/Cronica%20-%20Copyright%20Anda%20Moculescu.pdf). De precizat că versurile publicate în ziarul din Brașov de către Gălățanu (la acea dată, aterizat și el alături de Boerescu în redacția „Playboy”) erau din volumul „Memorialul plăcerii”, care mai includea texte precum „Pedofil discret, ador fetișcanele” sau „Femeia publică”...
[27] https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei
[28] http://www.romlit.ro/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111110 Abia într-o intervenție din numărul următor (http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111111) este amintit numele poetei, numai pentru a-l delegitima și mai mult: „textul Medeei Iancu nu are nicio legătură cu poezia”. De observat aici tendința, recurentă între criticii USR din ultimul deceniu, de a minimaliza avangardele și de a marginaliza orice s-ar raporta la acestea: „În ciuda talentului, vădit în atâtea alte poeme, îi lipseşte autoarei o cultură artistică solidă, în stare s-o păzească de astfel de erori. Ea era datoare să ştie că Manifeste s-au tot scris, încă de pe vremea avangardei, şi că mai toate au rămas în afara artei şi, de aceea, repede date uitării”.
[29] Mircea Mihăieș: http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor; http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor._komartin_i_tava; http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/artistul_sonor._indicatoare_spre_neant; Răzvan Voncu: http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/arta_absent. A se remarca iarăși insistența asupra ideii că avangarda s-ar fi prăfuit: „Evident că nu am uitat de „Ceci n’est pas une pipe” sau de „Fântâna” lui Duchamp. Numai că acestea au fost, s-au făcut deja, iar repetarea lor involuntară, exclusiv din cauza nestăpânirii meșteșugului literar, nu are nici un haz. Și absolut nici o valoare artistică”. În realitate, procedeul readymade-ului e destul de larg răspândit și acceptat în poezia occidentală, existând în SUA chiar edituri universitare care editează în colecții de poezie chiar și volume alcătuite exclusiv din „found poetry”.
[30] https://danieldmarin.wordpress.com/2014/07/24/drept-la-replica-marius-ianus/ De notat că același Ianuș, în mai vechiul manifest al fracturismului, se declara împotriva cursurilor de scriere creativă. Lectură suplimentară, Rogozanu despre Ianuș: https://www.platzforma.md/arhive/35061
[31] https://www.scena9.ro/article/interviu-anastasia-gavrilovici
[32] https://pressone.ro/uniunea-si-dezbinarea-scriitorilor-din-romania ; https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/conducerea-uniunii-scriitorilor-din-romania-disputata-de-nicolae-manolescu-si-cristian-teodorescu-de-letitia-provian-15148094
[33] http://www.agentiadecarte.ro/2021/02/nicolae-manolescu-a-pierdut-definitiv-procesul-prin-care-a-cerut-ca-uniunea-scriitorilor-din-romania-sa-functioneze-dupa-un-decret-comunist/
[34] https://revistacultura.ro/2020/artistul-in-romania-conditia-statutul-si-ecosistemul-o-propunere-de-politici-publice-rezultata-din-proiectul-cultura-alternativa/
[35] https://poeticstand.com/anchetele-poetic-stand-poezia-ultimului-deceniu-ii/