(gândit pentru dosarul „Istoria vie a literaturii române” din Opt Motive/Ficțiunea; n-a fost publicat, din câte știu, iar finalul pare neterminat)

Lumea dozatorului

„Norocul” meu a fost că am trăit, până prin 2010, mai mult în lumea mea. Sigur, era o altă lume cea în care pășisem prin 2007, la vârsta de 15 ani, una care promitea un spațiu în care să-mi pot formula identitatea – mă refer la lumea literaturii. Înainte de a-i descoperi pe Caragiale și mai ales pe Cărtărescu, am fost cel mult un cititor ocazional de SF-uri. Altminteri, ai mei mai mult se rugau de mine să citesc cărți.
Banii din alocație îi dădeam, din bovarism, pe dulciuri de pe raftul cel mai de sus din magazinele Aliment Murfatlar și pe reviste – orice de la Practic în bucătărie până la PC Games, LEVEL și CHIP, mai puțin revistele literare, care nu îmi atrăgeau atenția... Din ELLE (care dedica pagini și literaturii sau artei contemporane) și din revistele de arhitectură sau design interior mi-am făcut o brumă de educație estetică, m-am urbanizat precoce. La asta a contribuit și muzica, mai întâi pe Atomic TV, apoi Mezzo și MTV2, ulterior căpătând acces la Internet acasă – iar site-urile de muzică cumva mi-au indus senzația că în arte poți să faci orice, să fii oricât de nișat…  Iluzia „sfârșitului” istoriei” și iluzia că mediul virtual anulează distanțele și izolarea nu înseamnă singurătate.
Manualul Humanitas din clasa a noua respira o anume normalitate postmodernă, așa încât am putut crede atunci, de pildă, că poezia concretă („Cântecul monstrului din Loch Ness” de Edwin Morgan, care avea să-l revolte prin 2018 pe un ministru pesedist al educației...) face parte firească și acceptată din literatură, sau că Mircea Horia Simionescu și Nedelciu nu ar fi cu nimic mai prejos de Marin Preda. Pe atunci nici nu mă întreb cum de a fost posibil ca Mircea Cărtărescu să pătrundă în manuale, părea un lucru de la sine înțeles.
Tot atunci, grație circuitului auxiliarelor vândute în școli, am făcut cunoștință cu un volum pentru bac care, surpriză, îl avea drept coautor pe profesorul Octavian Soviany, ce transformase cartea într-un fel de manual de inițiere în literatură română – și universală! Alexandrini, Dante și Góngora, romantici și postromantici – Baudelaire, Mallarmé și Rimbaud (despre care am citit apoi și la Hugo Friedrich), avangarde (era menționat până și „ultraismul” cu care a cochetat Borges!), „poezia obiectelor” la Francis Ponge care i-ar fi influențat pe Abăluță, Almosnino, Fati și Grigurcu, poete ca Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga și Angela Marinescu, onirismul și textualismul, ba chiar și… generația 2000 (la numai 2-3 ani după apariția antologiei lui Mincu!) – în afară parcă de Aktionsgruppe Banat, nu lipsea aproape nimic! (Că poezia americană nu era așa de bine reprezentată n-a fost o problemă, am recuperat-o ulterior, în studenție, cu ajutorul lui Chris Tanasescu și printr-un curs online gratuit, celebrul „ModPo” al universității din Pennsylvania, unde i-am aprofundat pe Whitman și Dickinson, apoi Gertrude Stein și marea lor poezie experimentală.)
Așa că mi-am petrecut cei patru ani de liceu căutând la biblioteci și citind sistematic tot ce puteam citi, numai așa am putut deveni întrucâtva „om de litere” (însă am ajuns cumva între două lumi, înțelegându-mă uneori mai bine cu oameni din zona artelor vizuale!). Dar atunci, în clasa a noua, profesorii și colegii îmi scoteau ochii că, aproape tot timpul, citeam din Cărtărescu (care, pe bună dreptate, nu mai e văzut ca un model pentru a scrie „bine”, însă vocabularul și trimiterile sale mi-au oferit un „crash course” asupra unui bagaj cultural pe care țineam să-l recuperez rapid, iar de la diversele sale ingrediente poetice am putut porni în orice direcție fără mari complexe), nu din „clasici”.
Îmi zicea diriginta: „când construiești o casă, nu începi cu acoperișul” (ironia face să regăsesc ulterior la Horia Stamatu următorul vers: „Fericit cel ce ridicând casa începe cu acoperișul”...). Ca o răzbunare, i-am citit din scoarță-n scoarță și pe Eminescu sau chiar pe Ion Pillat și V. Voiculescu, m-am confruntat chiar și cu integrala poeziilor lui Nichita, însă pasiunile mele aveau să rămână pentru mult timp Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gellu Naum… Să revin însă la momentul primelor încercări.
Intuiam subconștient că mă pot folosi de literatură ca să am un spațiu și o identitate a mea. Până atunci, eram un inadaptat care trecea drept bolnav mintal și a fost la un pas de a fi mutat la școală specială. În gimnaziu, mi se zicea că am talent la compuneri, dar nu-mi păsa, clasa mea făcuse un fel de revistuță sau carte, se numea „Flori de miozotis”, și acolo nu am contribuit la nimic... (În felul acesta, nu am fost pândit de pericolele debutului precoce la sinistrul Tudor Opriș, care încă făcea victime.) Așa că nici părinții mei nu s-au așteptat când am început să citesc și să scriu cu aviditate, în pauze și chiar și în timpul unora dintre ore. Eram într-o continuitate cu preadolescentul care înmagazina informații din reviste și enciclopedii, dar implicarea afectivă s-a schimbat, de-a acum făceam o treabă care mă definea.
Euforia și stima mea de sine, până la urmă, trebuiau să fie confruntate cu realitatea. Și realitatea era una foarte dură chiar și în îngăduitorul mediu virtual. Încă de la sfârșitul lui 2007, încerc să mă afirm pe site-urile literare ( nu mă gândeam să trimit undeva la „poșta redacției”). La acea dată îmi plăcea mai mult poezii.biz (a lui Daniel-Dumitru Darie de la editura 3D din Drobeta Turnu Severin...), că era simplu de utilizat și comunitatea era mai liniștită. La început doar cochetam cu poezie.ro, unde era frustrant cum poeziile erau fie neaprobate, fie aprobate, dar de ce nu prea ți se spunea, iar pe chat-ul care încă funcționa erau, cred, poeți douămiiști de la ClubLiterar care mai bântuiau pe acolo pentru a trola tineri veleitari, cum păream eu. Sigur, scriam prost, tocmai o poezie în care încercam să folosesc rime m-am găsit să postez în acel chat. Să nu credeți că ei stăteau să-mi dea sfaturi cum să-mi îmbunătățesc ritmul (nu că aș fi fost prea deschis către sfaturi); îmi urau la mișto să public o carte în trei luni!... (În realitate, aveam să debutez abia peste cinci ani.)
Era mai greu să debutezi, poezia era și mai marginală în librării. Eu nu aveam bani, familia mea lower middle class nu avea nicio „pilă” literară. Exista un concurs de debut la care se înghesuia mai toată lumea cu manuscrise, cel de la Uniunea Scriitorilor/Cartea Românească (până pe la mijlocul anilor 2010 era singura editură cu volume de poezie ce se puteau găsi în librăriile și bibliotecile din toată țara!), unde păreau să fie două viteze. În unii ani, cum au fost 2009 și 2010, câștiga „edge”-ul: Stoian G. Bogdan cu al său „orizont manelistic al existenței” (sintagma lui Soviany) ori m. duțescu care scria texte cu desăvârșire fruste pe marginea biografiei sale… (Totuși, Hose Pablo fusese respins cu „Căpșune În Inima Mea: Volum funerar pt Generația 2000”, deși Cartea Românească a acceptat mai târziu licențele lui Vlad Drăgoi din „Eschiva”.)
Dar în 2008 câștigase Cătălina Cadinoiu, cu „Nuferi mor în cadă”, un volum ceva mai stilizat. Pe-atunci evident că nu știam ce zice Bourdieu în „Regulile artei” despre tactica establishment-ului literar de a reacționa la provocări nonconformiste cu pretențiile celor mai degrabă conformiști de a părea mai nonconformiști decât nonconformiștii! Chiar eu, deși mă revendicam de la avangarde ( numai într-un sens estetic, ceea ce făceau și alți poeți din provincie), eram mai cuminte. Și atunci mă încânta că Liviu Ioan Stoiciu declara că debutul Cătălinei Cadinoiu ar anunța o generație mai relaxată, „douămiizeciștii”. (L.I.S. și Horia Gârbea au fost printre primii „colportori” de la care aflam câte ceva despre viața literară și politicile ei.) În punctul acesta se cade să fac niște precizări intime.
Convingerile mele spirituale/religioase m-am ferit întotdeauna să le exprim în public, dar atunci, prin 2008-2009, eram într-o fază New Age, blând fanatică. Credeam că vine apocalipsa mayașă prin 2012 (și atunci gata cu școala!), și atunci mă străduiam să cunosc și să înțeleg în cât mai multe direcții, dar în același timp căutam ca tot ceea ce exprimam să fie cât mai bun, cât mai luminos, cu „vibrație înaltă”. Credeam că fac lumea un pic mai bună cu textele mele umplute deliberat cu cât mai multe vocale și cu imagini frumoase, unde frumos la mine însemna colorit tropical și sonorități așijderea... Mesaje ezoterice nu prea ascundeam, deși am făcut și asta în „Papayamiento”, cum s-a numit manuscrisul pe care l-am trimis la celebrul concurs de debut. Surâd când mă gândesc acum, dar credeam că aveam șanse prin originalitatea mea!
În fond, eram disperat să debutez pentru că nu credeam că mai am mult timp și că vocea mea se cere a fi auzită, deși „autenticul meu sine” îl consideram cumva secundar – înțelegeam că nu sunt eu un subiect care se exprimă pur și simplu printr-un limbaj transparent, ci lucrez cu un material care are o forță a sa ce mă poate/tinde să mă depășească, limbaj polivalent și câmp de forțe plasmatice. De altfel, am ezitat să mă fotografiez. Nu țineam să devin o „vedetă” (uneori îmi doresc să fi rămas anonim), dar speram să influențez...
Din afară, tot ce se vedea: un tânăr mai mult sau mai puțin talentat blocat pe la Voronca, fără mare discernământ sau simț al ridicolului. Totuși, intuiam inadecvarea mea și nu prea băteam pe la porți. În reviste încă nu debutasem; prin 2009, îl rog pe poetul constănțean Ion Faiter, de la editura Dada, să-mi citească poeziile și să le dea mai departe. Aflu mult mai târziu, după moartea sa tragică (de care aflu în aceeași zi în care începusem să-l citesc prin antologia lui Mincu), că George Vasilievici îmi citise poeziile și nu acceptase să le publice în Tomis; totuși, Dan Mihuț avea să mă debuteze în iunie 2010 cu „Monografia ciocolatei roz”... La sfârșitul acelui an, ultimul eveniment la care avea să participe revista Tomis de după sistarea  finanțării de către autoritățile locale a fost și primul unde am urcat pe scenă („fetishval poezie live gratis”), moment imortalizat până astăzi pe YouTube....
Pe scurt, asta s-a întâmplat în acea perioadă. Visam prin 2008 să publicla o editură ca BrumaR un volum care să aibă pe copertă un curcubeu de dozatoare… În 2010 am și încercat să public o „antologie de debut”, „Praline alese” (nici Tzone de la Vinea nu mi-a acceptat-o, pe bună dreptate, și nici Ovidiu Dunăreanu de la Ex Ponto nu-mi găsea finanțare). Cumva mai bine că nu mi-a mers, și a fost un lucru de folos pentru mine că revista Tomis a dispărut înainte să pot deveni redactor, pentru că anii de austeritate și speranțe deșarte m-au obligat la o altfel de individuație, la mult mai multă luciditate în fața unei lumi foarte complexe. Așa am aprofundat sociologia literaturii și m-am aprofundat de stânga.
În retrospectivă, mă surprinde că nu am rămas, ca Radu Vancu, un emul al lui Cărtărescu, sau că, în ciuda faptului că am crescut cu jocurile video, nici nu am ajuns să scriu ca Florentin Popa. Mai explicabil este că, doar fiindcă nu am asimilat destulă filosofie și teorie la timp, nu am devenit un textualist „întârziat” care să-i sperie pe toți douămiiștii, în afară de Țupa! (La acea dată, cei de la ClubLiterar împrăștiau tot soiul de cutume cretine, cum ar fi că o poezie „proastă” s-ar recunoaște după faptul că folosește mai multe fonturi! Cutumă pe care tot V. Leac avea s-o încalce într-un poem din „Toți sînt îngrijorați”...). Și, în scurta mea fază pseudo-simbolistă, eram pe punctul de a subscrie manifestului „boierist” al lui Felix Nicolau, ceea ce ar fi fost o mare greșeală. Îmi displăceau douămiiștii și doream să mă sustrag cu totul influenței lor, dar nu să închin cântice de mahala gata gentrificată!
P.S. Nu 2012, ci2015-16 a reprezentat