„Poezia de după Pessoa. Opt decenii de poezie portugheză modernă și contemporană” este titlul a ceea ce ar fi putut deveni o frumoasă antologie, însă m-a descurajat faptul că n-am mai prins bursă Erasmus și nici nu am reușit prin vreo altă cale să plec în Portugalia...

Reproduc aici textul unui e-mail din mai 2019 către Dinu Flămând:

Bună ziua...

Sunt un fost student al domnului profesor António M. Ferro, cu îngăduința domniei sale am făcut rost de adresa dvs. de e-mail cu vreun an sau doi în urmă... Ne-am cunoscut la Constanța, dar nu am vrut atunci să vă deranjez cu următoarea chestiune...

Încă din perioada studenției, am avut și am intenția de a realiza o antologie de poezie portugheză: o antologie a poeziei „de după Pessoa” (fiindcă aceasta este borna la care se oprise antologia din 1990 a lui Dan Caragea), ce survolează poezia scrisă în Portugalia din anii '30-'40 (încă ezit dacă să fie sau nu ca primă bornă poezia lui Carlos Queirós, care a debutat în același an în care a murit Pessoa) până în zilele noastre.

Nu am avut până acum suficiente resurse, energie și motivație pentru a mă concentra pe acest proiect, doar am scris, la un moment dat, o schiță fugitivă a istoriei perioadei (cu multe lacune, inexactități și greșeli pe care le pot repara acum, și încă altele de îndată ce voi avea acces la mai multe cărți), plus niște traduceri disparate - cele mai multe nesatisfăcătoare - din José Gomes Ferreira, Carlos de Oliveira, Sophia de Mello Breyner Andresen, Jorge de Sena, Alexandre O’Neill, António Ramos Rosa, Herberto Hélder, E.M. de Melo e Castro, Gastão Cruz, Fiama Hasse Pais Brandão, Maria Teresa Horta, Ruy Belo, Al Berto, Manuel de Freitas și alți câțiva - toți pe baza unor antologii de autor, integrale poetice, nu antologii-panoramă (doar o excepție parțială: Antologia Pessoal da Poesia Portuguesa, Eugénio de Andrade).

Voiam să vă întreb... Ce altă modalitate ar fi pentru mine în afară de a intra la doctorat? În timpul facultății n-am putut să plec în Portugalia cu o bursă. La drept vorbind, nu mă pricep la scris proiecte pentru fonduri, dar nici nu știu pe cine aș putea să cooptez în afară de colegii mei de la o revistă de traduceri, între care eu sunt singurul care știe portugheză. Nu mă pricep prea bine nici la căutat oportunități. Daniel Nicolescu mi-a spus că prin ICR nu m-ar putea ajuta...

Mă gândesc că doar la Calouste Gulbenkian aș putea întreba, dar nu mă recomandă CV-ul deocamdată. Am început în joacă zilele trecute să traduc din proza lui Raul Brandão pentru o prietenă, poate public ceva anul acesta la Tracus Arte din el și din vreun poet care se află deja în domeniul public.

Dar nu știu dacă mai contează, dacă nu cumva ar trebui doar să-mi văd de programare, ceea ce încerc să învăț acum pentru a prinde vreo slujbă, fiindcă nu mai pot să rămân mult timp acasă, la părinți...

Însă atunci, pentru bani, aș sacrifica timpul, pe când idealul meu ar fi fost să primesc suficienți bani pentru a putea rezista ca un student prin Portugalia, așa încât să am timp să scotocesc prin biblioteci și să simt un pic pulsul scenei de poezie, să obțin încrederea oamenilor...

Dintre poeții portughezi tineri, doar cu David Teles Pereira am reușit să discut bine pe Facebook, mi-a oferit recomandări și, întrebându-l despre poeții care apar într-o obscură antologie de „poezie portugheză contemporană” tradusă anul trecut la o editură ieșeană, mi-a spus că n-a auzit de niciunul dintre ei și că par niște amatori între mulți alții care publică volume pe banii lor...

Când am văzut acea antologie, mi-am reamintit că aș fi vrut eu să fac o antologie critică, una care să țină cont și de posibilele orizonturi de așteptare ale cititorilor români, dar și una în care să împac gustul meu cu cel al criticilor și istoricilor avizați din Portugalia. Judecând după ediția lui Saraiva și Lopes din História da Literatura Portuguesa după care am lucrat la centrul Institutului Camões din Constanța, după caietele și revistele universitare (inclusiv Colóquio/Letras, unde întâlnisem un text interesant despre Golgona Anghel) din aceeași excelentă bibliotecă și diverse volume individuale de critică, cum ar fi Um pouco da morte a lui Joaquim Manuel Magalhães (reper al ultimelor decenii pentru unii, din câte am putut citi), poezia portugheză contemporană pare să se bucure de analize foarte bune...

Vă mulțumesc pentru înțelegere, vă rog să-mi răspundeți când puteți...

În martie 2014, am publicat pe site-ul Azi Citesc o serie de patru materiale împreună care constituie:

Poezia portugheză postbelică și actuală. O panoramă

(I)

Despre poezia portugheză nu se știu prea multe lucruri, eu, unul, cel puțin recunosc, nu știu prea multe. În afară de Pessoa, niscai Drummond de Andrade (care este brazilian), nu am auzit de vreun altul, decât vag și nu am citit decât ceea ce am prins (în traducere, firește).

Ideea unei noi categorii de articole mi-a venit într-o zi când, vorbind cu Iustinian, am zis că ar fi cazul să încercăm să venim cu ceva nou, acest nou este reprezentat de o serie de articole scrise de poeți (și nu numai) despre un subiect de importanță (pentru ei, dar, sunt convins, și pentru noi, ceilalți). Așadar, primul dintre scriitorii care sparge gheața este Yigru Zeltil, cunoscut în mediile literare de pe la noi și, în mod cert, pe Facebook, unde are o activitate susținută, și și pe blogul său, unde publică recenzii de carte, poezii (ale sale, ale altora), și multe alte articole pe cât de interesante, pe atât de bine argumentate.

I-am propus, el a acceptat, rezultatul îl vedeți și voi. Cât despre Yigru, tot ce pot spune, atât cât pot spune, este că studiază româna-portugheza la Universitatea Ovidius din Constanța, are un volum de poezii (cacao, ed. Tracus Arte, 2012) publicat pe hârtie, plus alte cărți „publicate pe internet”. Un meloman incurabil, un iubitor de pictură desăvârșit, la curent cu mai tot ce se întâmplă în acest vast compartiment al cum-vreți-să-i-spuneți-artă.

Lectură plăcută.

(Florin Buzdugan)

(M-am hotărât să învăț limba portugheză datorită lui Fernando Pessoa. Greșesc când spun asta: mai întâi au fost câteva formații de tropicália și de trip-hop, apoi niște amici brazilieni cunoscuți pe Internet. Apoi aș minți mais uma vez (chiar Pessoa spune că „poetul e un prefăcut”…) dacă aș spune că poemele stranii (ca gustul unei guava) ale heteronimilor lui Pessoa (deja traduși de Dinu Flămând) m-au convins să trec cu ușurință peste greutățile limbii lui Camões și a unor fotbaliști deja mitici… dar pofta vine mâncând! …Trei ani mai târziu, iată-mă în încercarea curioasă de a descrie (de la distanță și cu sursele cele mai la îndemână, dar, totuși, cu lux de detalii) ce s-a mai întâmplat pe malul Atlanticului după Pessoa… Poezia de limbă portugheză mai are câteva laturi (dintre care cea braziliană, începând cu anii ’50, a devenit poate cea mai activă), dar, poate, voi vorbi despre acestea într-un viitor nu chiar apropiat…)

Grupul modernist Orpheu (prin Fernando Pessoa, dar și prin Mário de Sá-Carneiro, Almada Negreiros sau mai puțin cunoscutul Ângelo de Lima, nebunul), mișcarea estetizantă, ceva mai moderată din jurul revistei Presença (care a impus scriitori de referință precum José Régio sau Miguel Torga (tradus în română), dar și precum pre-suprarealistul Edmundo de Bettencourt) și neo-realismul „angajat” (cu o influență mai durabilă în proză, dar care a dat și câțiva poeți precum José Gomes Ferreira, Manuel da Fonseca sau Políbio Gomes dos Santos) – iată direcțiile din poezia interbelică de unde vor porni cele din perioada postbelică.

S-a mișcat automobilul – dar nu trebuia să se miște
nu trebuia!

Ieri la miezul nopții trei ceasuri distincte au bătut:
unul mai întâi, apoi altul și altul:
ecoul celui dintâi, ecoul cel de-al doilea, eu sunt ecoul celui de-al treilea

Eu sunt al treilea miez al zilelor care încep

Reclame de pescărie fără pește
– peștele a murit când a ieșit din apă
și-așa deja nu mai e pește

Asemeni mie care trăiesc o VIAȚĂ EXTREMĂ.

António Maria Lisboa, „Poem (pentru Mário Cesariny)”, din volumul Ossóptico (1952).

Lăsând la o parte pionieratul lui António Pedro („De ce sunt Suprarealist? Pentru că așa am avut chef”…), suprarealismul portughez, ca și cel românesc, își face simțită prezența abia după 1945, în momentul în care tensiunile intra- și extraliterare ajunseseră la paroxism. Grupul suprarealist din Lisabona fondat în 1947 de Cândido Costa Pinto a fost efemer, unica expoziție de grup (din 1949) declanșând scandaluri chiar și după ce a fost interzisă coperta inițială a catalogului, care conținea un apel explicit de a vota „contra fascismului” (în favoarea contracandidatului lui Salazar). Dintre membrii inițiali ai grupului, poetul și pictorul Mário Cesariny (poate numele de referință al suprarealismului portughez, printre volumele sale se numără manual de prestidigitație, 1956; Păcat capital, 1957; Câteva mituri minore și câteva mituri majore puse în circulație de către autor, 1958 etc.) va fonda un grup dizident, Os Surrealistas (Mário-Henrique Leiria, Cruzeiro Seixas, H. Risques Pereira etc.), din care, de asemenea, se va forma o mică facțiune care, prin Pedro Oom, António Maria Lisboa și alți câțiva, va propune o formulă mai radicală, ca replică la „cumințenia” suprarealismului ortodox bretonian: abjecționismul.

Alberto-Pimenta-inchis-la-gradina-zoo

Alberto Pimenta închis la Grădina Zoologică din Lisabona în timpul performance-ului „Homo Sapiens” (1977), descris în volumul cu același titlu.

Dintre nenumărații suprarealiști tardivi și postsuprarealiști care ar merita să fie menționați, cazul poate cel mai interesant este cel al lui Alberto Pimenta. Bibliografia sa include volume precum Discurs despre fiul de cățea (1977), A Divina Multi(co)media (1992), Odă postmodernă (2000), Reality Show sau Alegoria cavernelor(2011), al face-book (2012 – alface înseamnă „lăptucă”). Cel mai popular dintre cei care au gravitat temporar în jurul suprarealismului rămâne însă Alexandre O’Neill, un soi de Marin Sorescu mai îndrăzneț, când preocupat și el de lirism (uneori în forme fixe, dar fără a ignora cotidianul), când posedat până la paroxism de spirit ludic și chiar sarcastic. De la inventare suprarealiste până la poezii concrete și chiar conceptualiste, textele lui O’Neill atacă fățiș mai toate locurile comune ale limbajului, ficțiunile istorice și identitare ale portughezilor ș.a.m.d.

distractie-cu-semnele-ortograficeAlexandre O’Neill, poezie concretă din ciclul „Distracție cu semnele ortografice”, din volumul „Abandonul controlat” (1960).

(II)

Valurile se spărgeau unul câte unul
Eram singură cu nisipul și cu spuma
Mării care cânta doar pentru mine.

Sophia de Mello Breyner Andresen, (Valurile), din volumul „Ziua mării” (1947)

Neomodernismul, am putea spune, se conturează încă de la începutul anilor ‘40, prin revista Cadernos de Poesia și prin debuturile unor poeți precum Jorge de Sena („Piatra filosofală”, 1950; „Arta muzicii”, 1968 etc.), Eugénio de Andrade („Adolescent”, 1942; „Amanții fără bani”; 1950, ,,Cuvintele interzise”, 1951 etc.), Sophia de Mello Breyner Andresen („Coral”, 1950; „Mare nouă”, 1958; „Numele lucrurilor”, 1997 etc.) sau Ruy Cinatti („Noi nu suntem din această lume”, 1941; „Cartea prietenului meu nomad”, 1958; „O secvență din Timor”, 1970 etc.). Oarecum în prelungirea modernismului moderat de la Presença, aceștia par să fie tributari unor elemente vetuste (neoclasicism, neoromantism, neosimbolism), dar, mai ales pe măsură ce Pessoa este (re)descoperit, tind să fie reevaluați din alte unghiuri. De pildă, Jorge de Sena este văzut de Silva Carvalho ca primul poet care evadează din tutela lui Pessoa și care ar inaugura o concepție postmodernă care nu mai este centrată pe techné.

Nu de poezie are nevoie lumea.
De altfel, niciodată n-a avut nevoie. A fost dintotdeauna
o excrescență scandaloasă care
i-ar fi zis cum e josnică viața
pe care n-o trăim pentru alții în ea.
Și niciodată, doar de a fi, n-a zis poezia
altceva, chiar când minte
că din supraviețuire e compusă viața.
Lumea are nevoie de moarte. Nu de moartea cu
care atâția omoară zilnic,
insistând în a-ți transmite grandoarea de a fi viu.
Nu de moartea care omoară puțin câte puțin,
și de care toți se eliberează prin înmormântarea celorlalți.
Dar de moartea care să te omoare ca o ploșniță, un purice,
un păduche, un gândac de bucătărie, un șoarece.
Sau să vină bomba pentru aceste păcate,
de a fost să naștem copii pentru asta.
Trebuie să întoarcem la materia primitivă
mizeria asta. Și, în mârșăvia
de a fi, măcar ai putea să ai
bucuriile inocente ale noului început.
Să se prăbușească sorii. Să moară stelele.
Totul să reînceapă de când lumina
nu era încă separată de întunericul
spațiului fără materie. Nici nu era un spirit
care să umble degeaba deasupra apelor liniștite,
care ar fi putut să se amăgească privind creația.
(Totuși, cel mai bine ar fi să nu începem din nou.)

Jorge de Sena, „Ispitele Apocalipsei”, din volumul Peregrinatio ad Loca Infecta (1969)

Apreciată mai ales dintr-un unghi ecologic, Sophia aduce o poetică antimodernă care (inclusiv în poemele antisalazariste) pare a fi reductibilă la retorici romantice sau chiar clasiciste. La fel de sesizabil este însă faptul că lirismul acesta mimetic, sub auspicii puriste, este marcat stilistic de o reducție care o plasează pe Sophia în vecinătatea obsesiei pentru tăcere și pentru scriitura poeților abstractizanți din următoarele promoții.

poezie-portugheza-imagine-1 Doar câteva dintre nenumăratele volumele ale lui António Ramos Rosa…

***

Undeva un om
moare discret.

S-a înălțat o floare.
S-a ridicat un oraș.

În timp ce soarele zăbovește
sau trece un nor
apare o nouă imagine.

Undeva un om
își deschide pumnul și râde.

António Ramos Rosa, poem fără titlu din volumul „Strigătul clar” (1958)

Inițial promovând un soi de „realism contradictoriu” (formula lui Melo e Castro) în paginile revistei Árvore (1951), poeți precum António Ramos Rosa („Călătorie printr-o nebuloasă”, 1960; „Pe fața pământului”, 1961; „Construirea corpului”, 1969; „Piatra goală”, 1972; „Zăpada de pe pagină”, 1978; „Cuvintele”, 2001 etc.), Albano Martins (antologia „Vocația tăcerii: Poezii 1950-1985”), Raul de Carvalho sau Egito Gonçalves realizează primii procesul de epuizare a modernismului, dus la capăt de poeții revistei Poesia 61 – Casimiro de Brito („Poeme ale singurătății imperfecte”, 1958; „Grădini de război”, 1966; „Vietnam – în numele libertății”, 1967 etc.), Luiza Neto Jorge („Noapte vertebrată”, 1960 etc.), încă prolificul Gastão Cruz („Boala”, 1963; „Teoria vorbirii”, 1972; „Orgă de lumini”, 1990; „Moneda timpului”, 2006 etc.), Fiama Hasse Pais Brandão (antologia „Miez”), Maria Teresa Horta („Tatuaj”, 1961; „Dragoste locuită”, 1963; „Femeile din Aprilie”, 1976 etc.)…

Apă  înseamnă pasăre

dacă

silaba este o piatră rece
pe balanța ochilor

dacă

cuvintele sunt pline de sânge
și dezgolesc obiecte

dacă

volumul acestui vânt este un triunghi în apă
dimensiunea acestei păsări este un râu prelungit

unde

mâinile copleșite șterg
primul cuvânt

Fiama Hasse Pais Brandão, „Grafia 1”, poem din volumul „Morfisme” (1961)

poezie-portugheza-imagine-2



…și mai ales de Herberto Hélder (cel care a refuzat Premiul Pessoa în 1994), în a cărui operă poetică se pot regăsi unele dintre cele mai radicale texte ale poeticii impersonale, autoreferențiale, textualizante care domină poezia acestei perioade (și la care aderă până și poeți mai bătrâni, precum fostul neo-realist Carlos de Oliveira, care și-a rescris pentru antologii textele mai vechi și care a publicat volume mai noi precum „Micropeisaj”, caracterizate de o răceală „minimalistă”), alături de (aparent paradoxale) deschideri orfice (nu foarte departe de Pound). Printre volumele și ciclurile importante ale lui Hélder se numără „Lingura din gură” (1961), „Poemact” (1961), „Electronicolirica sau Mașinăria lirică” (1964), „Humus” (1967), „Bețivul nocturn” (1968, volum cu poeme din diferite colțuri ale lumii, care nu constituie „traduceri”, ci… „texte transformate în portugheză”), „Ultima știință” (1988) etc.

Tot discursul este doar simbolul unei inflexiuni
a vocii
insinuarea unui gest o temperatură
dezordinea sa neobișnuită este condusă de un gând
mai bine ai spus «un efort» necoordonat (în vreun fel)
totuși de «modelare» întrebați «creează modele?»
nu domnilor pentru asta ar fi trebuit să existe un «model»
o idee organizată un canon
dorim să sugerăm lucruri precum «imagine a respirației»
«imagine a digestiei»
«imagine a dilatării»
«imagine a mișcării»
«prin cuvinte?» au întrebat ei și trebuie să spun că era
o întrebare periculoasă o alarmă așezând pentru totdeauna
ceva precum cunoscutul amor dintre cuvinte
în centru

Herberto Helder, fragment din „Text 1”, din ciclul „Antropofagii” (1971)

Totuși, există în această perioadă și variante ceva mai laxe ale acestui neomodernism, precum se poate vedea, de pildă, în poezia lui Ruy Belo, cuprinsă în volumele „Acel fluviu Eufrat” (1961), „Gură bilingvă” (1966), „Om de cuvânt/cuvinte” (1969), „Marginea bucuriei” (1974) etc.

E o chestie stranie vara asta
Și totuși aș fi jurat că am fost aici
Nu mă doare nimic, nu. Ce mai faci, mătușă?
Clar că merită, de ce nu?
Da, eu sunt, neîndoielnic trebuie să fiu eu
Poți avea încredere în mine, am o convingere
Nu e frumoasă marea, valurile, toate astea?
Până acum am cunoscut forme de a o spune altfel
Sunt lucruri importante, unele mai mult decât altele
E suficient să ne spălăm picioarele străine la intrare
și doar noi poruncim în acest templu al nimicului
Și orgoliul e adevărata noastră casă
În acest moment al anului când vântul suflă
deasupra zilelor noastre, știi cine îmi plăcea să fiu?
Nu funcții sau onoruri, nu. O simplă pisică la soare,
poate o manieră sau un sens pentru lucruri

Ruy Belo, fragment din „Acizi și oxizi”, din volumul „Gură bilingvă” (1966)

poezie-portugheza-imagine-4
Volumul al doilea din Poesia Experimental (1965).

Poezia concretă braziliană, deși i-a motivat pe unii avangardiști din mai multe țări chiar să învețe limba portugheză, a fost receptată în Portugalia nu fără ironii din partea conservatorilor sau vigilență din partea cenzorilor… Mișcarea PO.EX (Poesia Experimental Portuguesa) fusese prefigurată de apariția în 1957 a volumului „Oglindă oarbă” a lui Salette Tavares și de apariția în 1959 a unui articol despre poezia concretă, articol semnat de Ana Hatherly. O „Antologie a poeziei concrete braziliene” (1961) va fi urmată prompt de un prim volum portughez alcătuit exclusiv din poeme concrete, „Ideograme” (1962) a lui E.M. de Melo e Castro. Mișcarea propriu-zisă debutează cu primul număr (1964) al revistei Poesia Experimental, în care apar Melo e Castro, Salette Tavares, António Aragão, António Barahona, alături de doi neomoderniști care s-au implicat pentru o scurtă perioadă în mișcarea experimentalistă (Herberto Hélder și António Ramos Rosa) și, în următorul număr, de diverși poeți din țări precum Brazilia, Marea Britanie, Franța ș.a.m.d.

poezie-portugheza-imagine-3

E. M. de Melo e Castro, „Tăcere” (1972)

Într-un volum intitulat „Propoziția 2.01 – Poezia experimentală” (1965), Melo e Castro dă următoarea definiție: „Poezia experimentală – formă specifică a activității creatoare a Omului cu scopul de a experimenta acest fenomen, studiind rezultatul acestor experimente”. Așa cum va sublinia mai târziu Hatherly, „experimentaliștii își asumă o ținută obiectivă (s.m.), care se dorește a fi științifică, în care au mare importanță chestiunile formale și structurale; cuvântul se substantivizează, semnul obține autonomie și sintaxa lasă loc conceptului de constelație (Gomringer)”.

poezie-portugheza-imagine-5Ana Hatherly, „Scriitorul”, 1975 (poem vizual construit din diferite caligrafii ale cuvântului „escritor”)



Cei din mișcarea PO.EX (în frunte cu poeții și teoreticienii Ana Hatherly și Melo e Castro, activi și în ziua de azi) au urmărit nu o transplantare a poeziei concrete pe tărâm portughez, ci o întreagă „cercetare” a posibilităților textului-semn înțeles sub dimensiunea sa productivă. Spre deosebire de poeții momentului Poesia 61, experimentaliștii s-au constituit ca o veritabilă neoavangardă, acordând o mare importanță teoretizărilor (în care ei fac uz de cuceririle atunci recente ale lingvisticii structurale și generative, ale semioticii, ale ciberneticii ș.a.m.d.), nu fără a trimite câteva săgeți în direcția lirismului, a discursurilor patriotarde și „călduțe”, a criticii literare și a „mainstream”-ului ș.a.m.d. Ei au criticat și subiectivismul „romantic”, dezorganizat al suprarealiștilor (experimentaliștii, în mod evident, doreau să fie „scientiști”, raționali), de care îi apropie, în schimb, aspectul spontan (dar nu fără compoziție) al unora dintre textele lor (precum poemele vizuale semnate de Hatherly, care, cercetând chestiuni precum hieroglifele sau poezia barocă, s-a plasat în continuarea unei lungi tradiții (dincolo de „inovațiile” avangardelor) pe care o explicitează în „reinventarea lecturii”, 1975), dar și tentele politice. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi happening-ul Concerto e Audição Pictórica, în catalogul căruia, de pildă, figurează o compoziție intitulată Sonata ao Lu….ar livre, însoțită de mențiunea că „această piesă nu va fi interpretată, deoarece nu există ar livre (aer liber) în Portugalia”…

poezie-portugheza-imagine-6

Silvestre Pestana

Printre experimentaliști se mai numără José-Alberto Marques (autorul textului considerat prima poezie concretă propriu-zisă, „Singurătate” din 1958), Silvestre Pestana („Noul popor digital”), Pedro Barbosa („Literatura cibernetică”), Abílio-José Santos, Fernando Aguiar, Álvaro Neto (Liberto Cruz), Maria Alberta Menéres etc. În pofida dimensiunilor mișcării, climatul literar portughez (care înca mai discuta în termeni precum „inspirație” sau „talent”) n-a fost deloc favorabil la început: acuze de „distanțare de realitățile sociale portugheze” (acuzație la care experimentaliștii au răspuns că vor să fie subversivi în relația cu discursul dominant prin deconstrucție și nu prin apropiere retorică, ca în cazul neo-realiștilor…), de „iconoclastie gratuită”, de „formalism steril” ș.a.m.d. De fapt, Melo e Castro și Hatherly, furnizând ei înșiși, ca avangardele de odinioară, teoria necesară înțelegerii textelor lor poetice (în care e sesizabilă legătura foarte strânsă cu artele vizuale, sabotând distincția „literatură SAU pictură”), au sabotat critica literară și, prin urmare, adeseori lor li se datorează în mod direct omologarea (aproape ca în cazul optzeciștilor de la noi). Oricum, ecourile mișcării se prelungesc până astăzi (în lucrările noi ale celor sus-menționați sau în volumele mai tinerilor Arnaldo Antunes, Carlos Ávila, Frederico Barbosa, Horácio Costa); a fost realizată recent și o Arhivă Digitală a Mișcării PO.EX (http://po-ex.net/).

(III)

Volumul colectiv Cartuș (1976), cu texte de António Franco Alexandre, Hélder Moura Pereira, João Miguel Fernandes Jorge și Joaquim Manuel Magalhães.

Euforia Revoluției Garoafelor (din 25 aprilie 1974) este urmată de o perioadă în care cucerirea libertății și venirea democrației aduce și un paradoxal impas. Poetul și criticul Joaquim Manuel Magalhães se declară în 1981 ca făcând parte dintr-o „generație nesatisfăcută”, frustrată de falimentul valorilor culturale în fața pragmatismului financiar galopant care ar fi afectat nu numai locul poeziei sau chiar al criticii literare… Melo e Castro vorbește despre o „non-generație” atunci când îi enumeră pe Al Berto, Eduardo Pitta, José Emílio Nelson, Hélder Moura Pereira, Rui Diniz, Paulo da Costa Domingos, Artur Rockzane, Fátima Maldonado, Manuel Cintra etc., menționând faptul că, în contrast cu generația Poesia 61/PO.EX, aceștia par să fi pierdut încrederea în „capacitatea de acțiune și de intervenție a poeziei în lumea contemporană”. Magalhães crede că discursul generației sale este marcat de „o tensiune care e în mai mică măsură verbală decât (în mod explicit) emoțională”. Dintr-o carte în engleză, numită „După revoluție: 20 de ani de literatură portugheză”, aflăm că această generație a anilor ‘70-’80 este considerată acum o primă promoție postmodernistă, borna de început fiind plasată chiar dinainte de Revoluție, când debutează João Miguel Fernandes Jorge (cu volumul „Sub deasupra vocii”, 1971) și Nuno Júdice (cu volumul „Noțiunea de poem”, 1972), doi poeți care inaugurează exploatarea intertextualității (în locul autoreferențialității sterile) și întoarcerea discursivității (care, de la suprarealistul Cesariny încoace, pierduse teren în fața tendinței puriste). Îi mai menționăm și pe António Franco Alexandre („Fără cuvinte ori lucruri”, 1974), Hélder Moura Pereira („Între deșert și miraj”, 1979), Inês Lourenço („Cicatrice 100%”, 1980), Luís Miguel Nava („Cum a zis cineva”, 1982), Isabel de Sá („Schizo Frenia”, 1979), Fátima Maldonado („Orașe neapărate”, 1980),  Adília Lopes („Cele 5 volume de poezii mi-au salvat unchiul”, 1985), Jorge de Souas Braga („Picioarele luminoase”, 1987), Paulo Teixeira („Cunoașterea apocalipsei”, 1988), José Agostinho Baptista etc.

Al Berto, în căutarea vântului într-o grădină de august (1977).

2

dinspre Tamisa, ne aflăm în iarna londoneză, fugeau aburii punk ale zilelor poluate. rock de dimineața până seara. dormeam cu aburi de Turner tulburându-mi visele, ori răsfoiam plictiseala orelor și al timpului bolnav într-o revistă porno. NOSTALGIA OF THE BOYS SEX-LANDSCAPE, yes, yes, the beat goes on, so kind baby, so kind. mă plictiseam. mai mult brown sugar la anumite ore.
deja nu-mi amintesc dacă se mai trezește pisica voluptoasă și agresivă. voiam doar să-ți povestesc ceva despre frisonul ăsta, despre lalelele de sticlă mată ale candelabrului, sau cum am plecat din Ostende și am ajuns în Londra cu o sută de franci belgieni în buzunar și jumătate de Toblerone. voiam să-ți spun că mă simțeam fragil, că încă-mi aduceam aminte de Nému și de Albrecht. zburam din concert în concert, și n-aveam deloc timp. mereu în trecere, ajungeam în Barcelona, dar nu mă întreba cum.
OBSCENITY HOTEL, camera 15, etajul al 2-lea, aproape de Los Caracoles, fără vedere la mare. cuta ochiului pictat al Domnișoarei Dynamite Tango. HOTEL DE LA GARE, unde s-a instalat Tangerina. în viața de zi cu zi Domnișoara Tango făcea afaceri cu puli de cauciuc pline de hașiș. perverșii de la periferie veneau în găști, țipăt strident din despicătura buzei, o frază și un gest al mâinilor, un surâs și o grimasă la alegerea mărimii. plăcerea și erecția. mergeau la cumpărături pe înserat. Domnișoara Dyna a rămas celebră. se spunea: Ai luat din porțiile Dynei? Târfă lacomă! restul nu mai interesează.
HOTEL OBSCENITY DE LA GARE – make me love chewing-gum machine, nu se înțelege bine dar era reclama pe care Domnișoara D.T. a scris-o pe un carton și care fusese atârnată în recepția hotelului.

peisaje / corpurile ies din apă acoperite de moluște care vibrează, de alge alunecoase pe față. mai departe, în partea invizibilă a peisajului, plaja unde copii albaștri se joacă de-a indienii. își împodobesc capetele cu pene de păsări împușcate, altele plâng fără motiv. poate pentru că marea e rece și pustie în mareele sale brăzdate de secrete lunare. poate zgomotul valurilor să fie de pe altă lume, și jucăriile de nisip durează puțin, sunt frumoase când se înaltă pentru o clipă, așa cum îți place, înainte de a se prăbuși. /

Al Berto, pagină din textul „al doilea echinox”, din volumul în căutarea vântului într-o grădină de august, 1977

3

Nu se mai afirmă în anii ‘90 o generație propriu-zisă, ci mai degrabă o promoție de poeți și mai ales poete care, pe alocuri, tind să radicalizeze elementele provenite din generațiile anterioare (Júdice vorbește despre un (pe alocuri radical) „dispreț pentru convențiile poetice”), fără a constitui o direcție omogenă: Ana Luísa Amaral (Doamna mea de ce, 1990; Arta de a fi tigru, 2003 ș.a.), Manuel Gusmão („Hărți”, 1996; „A treia mână”, 2008 ș.a.), Luís Filipe Castro Mendes („Insula morților”, 1991), Fernando Pinto do Amaral („Scara lui Iacob”, 1993), Rosa Alice Branco („Ce-i lipsește lumii pentru a fi Tablou”, 1993), Ana Marques Gastão  („Timp pentru a trăi, timp pentru a muri”, 1998; „Noduri/Nuduri”, 2004 ș.a.) Vítor Nogueira (Înconjurul lumii în 50 de poeme, 1999), Carlos Poças Falcão etc.

(IV)

„poeți fără calități” (2002, antologie de Manuel de Freitas)

Un fenomen oarecum similar cu „generația 2000” de la noi ar fi gruparea așa-zișilor „poeți fără calități” (Manuel de Freitas, Rui Pires Cabral, José Miguel Silva, Ana Paula Inácio ș.a.), cuprinși într-o antologie cu același nume publicată în 2002 de însuși Manuel de Freitas (BMW 2044 (2001); Game Over (2002); Blues for Mary Jane (2004); Jukebox (2005); Bună moarte! (2008) etc.). Polemizând cu poezia din mainstream-ul neomodernist (numărându-se printre puținii poeți agreați aceia care nu au tins către poezia de limbaj, ci au prelungit într-un fel sau altul tradiția poeziei neo-realiste angajate, precum A.M. Couto Viana sau J.M. Magalhães; singura excepție ar fi „geniul” Herberto Helder, nu întâmplător cel care s-a opus în cea mai mare măsură onorurilor instituționale, canonizării), acesta pledează pentru o poezie în concordanță cu această „epocă fără calități”, o poezie, așadar, a realului nud, cu tot derizoriul pe care îl implică. Precum fracturiștii români, „poeții fără calități” – cel puțin în teorie – vor să se întoarcă la „comunicare”, la pactul cu cititorul. În practică, discursul lor pare să fie nu atât tonic sau visceral, cât sceptic.

Nu e ca și cum nu m-aș gândi la sfârșitul lunii
am așezat acum magnetul în casier
mă mâhnea atâta energie invizibilă
mă gândesc la sfârșitul lunii și al vieții
și nu știu ce mă doare mai tare
ochii închiși ai fiicei mele
așteaptă pentru a ști cum se întreabă
fiica mea tatăl tău așteaptă răspunsuri
sau cum se pun întrebările certe
se evaporă casa și eu odată cu ea
preocupat de răspunsuri
de rămășițele întrebărilor
înlănțuiesc și legăn cuvintele.
(Carlos Alberto Machado, poem fără titlu din poeți fără calități)

În articolul „Direcții ale poeziei portugheze recente”, Nuno Júdice (unul dintre poeții criticați vehement în prefața antologiei sus-menționate) îi atacă la rândul lui pe „poeții fără calități” (pe care nu-i nominalizează și din care nu citează nici măcar un vers…), pe care îi consideră antipoetici și – oricum – mimetici, insuficient de radicali și întârziați față de poezia anglo-americană sau de cea spaniolă… Dacă este doar o reglare de conturi, așa cum se practică și la noi… greu de spus din afară.

Peste șase ani, puțin mai mult vei fi
decât asta: semnul de carte
pe care l-ai semnat, subit redescoperit,
o frază care poate fi un vers
(„niciodată n-am fost capabil de a iubi niciodată”)
la mijlocul unei cărți sau a vieții mele.
Să uităm, de data asta, neînțelegerile,
mâhnirea tăinuită cu care
buzele tale au atins hârtia
de orez – și s-au ars (aceeași carte
mi-a spus că n-ai folosit drept filtru
biletul spre Seixal, 12 sept. 1996).
Îi voi fi întrebat pe alții dacă arta poate fi rațiunea
artei, pe când gelozia (dezvoltându-se
în beznă) izbește în poate cele mai bune pagini.
Sau nici aia nu voi face: dimineața de afară
e o nouă promisiune a renunțării
și chiar acum am vizionat Mamma
Roma – încă un film, toată viața,
să ne despartă.
Când, în fine, nimic
din nimicul ăsta nu va rămâne, as I sail out to die
cu ultima amintire a numelui tău.

(Manuel de Freitas, „Într-o carte de Dylan Thomas”, din volumul Blues for Mary Jane, 2004)



2

Golgona Anghel, Ca o floare de plastic în vitrina unei măcelării (2013). O poetă de origine română care a scris o teză de doctorat despre poetul Al Berto; a mai publicat câteva volume la importante edituri de poezie din Portugalia, printre care și un volum colectiv, Lobos (Lupi, 2013), în care figurează alături de David Teles Pereira și Diogo Vaz Pinto.

Doamna noastră nu uită de Bulgaria,
După școală cei trei păstorași beau ceaiul
Pâine cu unt înmuiată în cafeaua cu lapte
Lapte fierbinte – e rece – pe munte
Foarte frig pe munte BRRHh
Doamna noastră nu uită de poporul bulgar,
Le dă frig când e nevoie și soare când e nevoie,
Când e nevoie bulgarii au de asemenea zăpadă,
Oile urcă muntele urmând pașii celor
Trei păstorași – oile urcă,
oile coboară,
coboară muntele, oamenii și oile
Doamna noastră nu uită de Bulgaria
Se înfățișează mereu frumoasă și sexi bulgarilor
în rochia ei de satin roșu,
brațe delicate, făcute nu din lumină, ci din carne și oase
îngenunchează înaintea ei în umbra unui măslin
Cei trei păstorași bulgari

(Nuno Brito, „Cei trei păstorași bulgari”, din volumul Delir ungar, 2009)

Într-un timp relativ scurt, Manuel de Freitas și Rui Pires Cabral par să fi intrat deja în circuit (la fel de repede ca „douămiiștii” noștri cândva atât de underground), alături de alți câțiva poeți tineri, unii dintre ei grupați în jurul unor reviste precum criatura (Ana M.P. Antunes, David Teles Pereira, Diogo Vaz Pinto) sau cràse (Nuno Brito, Luís Felício, Sara F. Costa, Tiago Patrício). Ar mai trebui menționați aici și scriitorii  care, în ultimii ani, s-au afirmat simultan în poezie și în proză sau dramaturgie: Gonçalo M. Tavares, Pedro Mexia, José Luis Peixoto, valter hugo mãe ș.a.

3

Noua poezie portugheză (2011), o antologie de Manuel de Freitas.

Altminteri, situația pare a fi puțin diferită de cea de la noi: mai multe „voci” decât „coruri”, poate mai mulți poeți decât cititori de poezie; în orice caz, editurile de poezie sunt și acolo o nișă (poate cu excepția celor mai mari, precum Assírio & Alvim). Totuși, o dovadă de mai mare profesionalism e cel puțin faptul că fundația Calouste Gulbenkian derulează un proiect on-line, prin care sunt publicate în portugheză și în engleză câteva texte din fiecare poet important care a publicat volume noi după 2000 (inclusiv dintre cei pe care i-am discutat mai sus), Poems from the Portuguese. 21st Century Poetry: http://www.poemsfromtheportuguese.org/ Un lucru care, evident, nu s-a realizat încă în România – dacă s-ar face, ar fi prăpăd ca pe vremea poneiului roz…

Sper că v-am stârnit curiozitatea! Probabil că s-au strecurat și câteva greșeli sau omisiuni, uneori am fost nevoit să traduc într-o manieră „infidelă”… Ar mai fi și alți poeți (unii nu mai puțin importanți decât cei pe care i-am prezentat) care, din motive diverse, n-au încăput în această panoramă: Natália Correia (care se declara nu poetisa [forma de feminin din portugheză], ci poeta), Fernando Lemos, António Gedeão, extrem de popularul David Mourão-Ferreira (și alți poeți din jurul revistei Távola Redonda), M.S. Lourenço, F. Assis Pacheco, Pedro Tamen, Vasco Graça Moura, Fernando Echevarria, Manuel António Pina etc. etc. Desigur, ar fi nevoie de un volum destul de vast pentru a-i aborda pe toți aceștia pe larg – dar nu vă îngrijorați. O antologie de poezie de limbă portugheză se numără printre proiectele mele pe termen lung – dar, până atunci, în limita posibilităților mele actuale de traducător, v-am încântat (sper) cu seria aceasta de articole inedite pentru România. Voi publica și texte mai „profesioniste” pe aceeași temă, dar, probabil, cel mai curând voi scrie ceva despre poezia contemporană braziliană…



BIBLIOGRAFIE
1. Ediții de autor/antologii

Belo, Ruy (1997), Boca bilingue (Obra poética de Ruy Belo), Editorial Presença, Lisboa
Berto, Al (1997), O Medo, Assírio & Alvim, Lisboa
Brandão, Fiama Hasse Pais (2010), Âmago (antologia), Assírio & Alvim, Lisboa
Breyner Andresen, Sophia de Mello (1995), Obra poética I, Caminho, Lisboa
Hatherly, Ana (1975), a reinvenção da leitura, Editorial Futura, Lisboa
Hélder, Herberto (1996), Poesia toda, Assírio & Alvim, Lisboa
Maria Lisboa, António, poesia, Assírio & Alvim, Lisboa
O’Neill, Alexandre (2007), Poesias Completas, Assírio & Alvim, Lisboa
Ramos Rosa, António (2001), Antologia Poética, Publicações Dom Quixote, Lisboa

2. Critică

Júdice, Nuno (1997), Viagem por Um Século de Literatura Portuguesa, Relógio D’Água, Lisboa
Kaufman, Helena, Klobucka, Anna (1997), After the Revolution: Twenty Years of Portuguese Literature, 1974-1994, Bucknell University Press
Manuel Magalhães, Joaquim (1989), Um pouco da morte, Editorial Presença, Lisboa
Melo e Castro, E.M. (1987), As Vanguardas na Poesia Portuguesa do Século XX, Instituto de Cultura e Língua Portugues, Lisboa
Melo e Castro, E.M. (1995), Voos da Fénix Crítica, Edições Cosmos, Lisboa
Ramos Rosa, António (1987), Incisões oblíquas: estudos sobre poesia portuguesa contemporânea, Caminho, Lisboa
Saraiva, António José; Lopes, Óscar (2010), História da literatura portuguesa, 17ª edição, Porto Editora, Porto
Torres, Rui — org. (2008), Poesia Experimental Portuguesa – Cadernos e Catálogos (Volume I – Enquadramento teórico e contexto crítico da PO.EX.), www.po-ex.net

2.1. În periodice

Júdice, Nuno (2009), Caminhos da Poesia Portuguesa Recente, na Via Atlântica, nº 15
Maffei, Luís (2005), Os poetas sem qualidades: em busca da contemporaneidade possível, na Revista de Letras, 45 (1): 151-171, São Paulo



----

Reproduc în cele ce urmează traducerile publicate pe a doua platformă a lui Florin Buzdugan, Traducerile de sâmbătă:

José Gomes Ferreira – poeme

(19 septembrie 2015, Traducerile de sâmbătă)

Cunoscut și ca membru al rezistenței anti-salazariste și (mai târziu) al PCP (Partidul Comunist Portughez), José Gomes Ferreira (1900-1985) a fost considerat uneori unul dintre precursorii/primii reprezentanți ai „neorealismului” de stânga, dar Mário Dionísio, teoreticianul curentului menționat, îl plasează într-o poziție mai nuanțată, în afara etichetelor. Opera sa nu poate fi redusă la diversele influențe (realismul lui Raul Brandão, modernismul lui Fernando Pessoa sau José Régio, Teixeira de Pascoaes și al său curent tradiționalist, saudosismo), deși formula poetică nu se schimbă radical de la o etapă de creație la alta.

Așa cum scrie în prefața antologiei „Poet militant. Călătoria secolului XX în mine”, Dionísio vede în Gomes Ferreira un „bufon” plin de spirit ludic, dar și lucid până la autoironie și scepticism, în aceeași măsură în care „revolta” sa poetică poate fi stimulată de orice eveniment ori idee (de la „moartea unui fluture” până la executarea lui Lorca, de la hitlerism până la… „frica de a străbate un coridor în beznă”).

Cu o predilecție vizibilă pentru satiră și pamflet (pseudo-basmul, „pamfletul magic sub formă de roman” As Aventuras de João Sem Medo a fost tradus la noi în 1971, sub titlul „Miraculoasa aventură”), Gomes Ferreira pare poate excesiv de retoric în desfășurarea sa de scenarii fanteziste și descrieri caricaturale (care par să-i fi influențat pe (post)suprarealiști ca Alexandre O’Neill), dar tocmai acestea îl fac să reziste și astăzi, după ce a trecut epoca poeziei „angajate” cu orice preț.

Nota traducătorului: Acestea sunt doar câteva poeme din prima sa perioadă. Am încercat să păstrez pe cât posibil particularitățile de sintaxă și vocabularul restrâns, dar au fost momente în care am fost nevoit să adaug emfază, ca în cel de-al cincilea poem din ciclul Moartea lui Don Quijote.

Poet: José Gomes Ferreira
Traducător: Yigru Zeltil
Sursa: Poeta militante, vol. I, Publicações Dom Quixote, Lisboa, 1990

***

A trăi veșnic este la fel de obositor

Soarele este mereu același, iar cerul albastru
când e albastru, strălucitor de albastru,
când e gri, negru, aproape verde…
Dar niciodată o culoare neașteptată.

Lumea nu se schimbă.
Arborii fac flori,
frunze, fructe și păsări
precum mașinării verzi.

Peisajele nu se transformă.
Nu ninge cu zăpadă roșie,
nu există flori zburătoare,
luna n-are ochi
și nimeni nu se va duce să picteze ochi pe lună.

Totul-i egal, mecanic și exact.

Pe deasupra, oamenii sunt oameni.
Suspină, beau, râd și mănâncă
fără imaginație.

Și sunt cartiere mizerabile, mereu aceleași,
discursuri de Mussolini,
războaie, orgolii în primejdie,
mașini de curse…

Și mă obligă să trăiesc până la Moarte!

Așadar, nu era mai omenesc
să mor câte puțin
din când în când
și apoi să mă întorc,
privind lucrurile mai proaspăt?

Ah! De-aș fi avut posibilitatea să mă sinucid pentru șase luni,
să mor pe un divan
cu țeasta pe o pernă,
senin și optimist știind
că veghezi, Nordica mea iubire.

De-ar fi venit să întrebe de mine,
ai fi spus cu surâsul tău
în care arde un suflet în melopee:
„Azi-dimineață s-a omorât.
Acum n-o să-l resuscitez
pentru un fleac.”

Și ai fi venit după aceea, suav,
să veghezi pentru mine, fin și cu grijă,
tiptil, să nu fi trezit
Moartea din gâtlejul meu — încă fată…

(1931)

Cabaret (XII)

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Și vin palizi acolo, dincoace de haosul pietrelor și al norilor,
dansează în ringul de dans bucuria persistenței
— timp în care orchestra râde mai tare în ritm de fox-trot…

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Și își arată cu voluptate orbitele goale
unde muzica a amânat pentru ziua de mâine
înecarea suferinței în mlaștini de cenușă.

Toți vor să uite! Toți vor să uite!
Da. Toți! Toți!
Până și tu, care ți-ai lăsat sinuciderea în cuier.
Și tu, care ai lăsat la ușă dorința femeii tale muribunde.
Și tu, care dansezi pe țipetele fetei violate în mansardă.

Și tu! Și tu! Și tu!

Toți vor să uite! Toți vor să uite!

Doar eu nu.
Doar eu am venit ca să-mi amintesc
de o crimă oarecare… nu știu care
și pe care am comis-o nu știu unde, nici când,
sau poate n-am comis-o…

(…dar de ce muzica aceasta îmi zgârie inima
cu o remușcare de lacrimi de nisip
în căutarea ochilor?)

(1933)

Moartea lui Don Quijote (V)

(Știrea morții lui Fernando Pessoa. De atâtea ori am auzit muzică în preajma sa, pe promenada din fața teatrului Politeama…)

Ah! de s-ar întâmpla ceva în sfârșit!

De numai ar fi ieșit brusc din pământ un braț
ce ar fi aruncat un trandafir
în spațiu.

Dar nu.

Acolo-i soarele ca de obicei,

cu exactitatea
unei mingi de foc
desenate de compas…

…soare care la noapte continuă
să meargă de jur împrejurul
pântecelui lunii
— un soare mucegăit…

Și de când m-am născut,
fie pace ori război,
n-am văzut niciodată altceva.

Ah! cum vrei ca eu să cred în tine
— braț ce ieși-vei din pământ
și arunca-vei o roză?

(1935)

Pamflet contra peisajului (I)

(Contra acestei lumi noroioase nu am decât arme din cuvinte. Și acelea, pe deasupra, bine ascunse, din cauza poliției.)

Oameni ai viitorului:

Am auzit, am auzit acest poet ignorat
care închis într-un sertar
aici din depărtare
din sudoarea secolului cinci
înconjurat de flăcări și tunete
va arunca spre astre
versuri dure și somnambule ca mine.
Versuri ascuțite ca dinți de munte în mâinile injuriei.
Versuri agreste ca biciul de greață.
Versuri necioplite ca topoare pentru decapitat.
Versuri cu tăiș împotriva Peisajului lumii
— această prostituată ce pare să meargă la ordinele bogaților
pentru a-i adormi pe poeți.

Da, tu, femeie de adormit
somnul verde
în paturi verticale
– ce-l voi expulza, cu strigăte, de pe planetă.

Afară, afară cu arborii!
— nimfe inutile
pentru excitarea faunilor morți
înmormântați în vânt.

Afară, afară cu cerul!
cu nori unde deja nu mai sunt zei cu gură de felinar,
doar culori pentru tablouri de expoziție.

Afară, afară cu apusurile de soare!
cu sânge decorativ,
de înșelătoare câmpuri suspendate de bătălie.

Afară cu trandafirii roșii!
fanioane de revoltă pentru înmormântările primăvăratice
ale revoluționarilor morți în pat.

Afară, afară cu izvoarele!
cu apă înveninată de singurătate
pentru a amorți angoasa oamenilor.

Afară cu iedera de pe ziduri!
ce acoperă cu lumină verde umbra împușcaților noștri
mereu în picioare.

Afară, afară cu râurile!
ce ne șterg lacrimile săracilor
cu ochi de pumnale uscate.

Afară, afară cu macii!
atât de mulțumiți să pară urma de sânge eroic
a unei fantasme rănite…

Afară, afară cu tot ceea ce moleșește cu afrodite
perseverența ghearelor noastre
îndoite în viitor.

Afară! AFARĂ! AFARĂ!

Lăsați-ne planeta descărnată și aspră
ca să vedem bine scheletele tuturor, chiar și cele ale norilor.
O planetă fără văi de ecouri umede
ori femei de flori pe câmpiile întinse…

O planetă urâțită de lacrimi și cranii de deșeuri
cu lilieci ce dansează în penumbră enigma vizuinilor.

Și fabrici de galopuri de cai cu picioare de fum.
Și mașini cu sexuri stridente pentru amor de metal.
Și pumnii închiși ai morților care au pătruns disperarea câmpiilor.
Și barăci și fundături și vicii și sclavi
care să asude într-un simulacru de viață
între mucegai, foame, mâini de rugăciune și cadavre,
resturi de cadavre, prăpăstii de cadavre, cadavre care umblă
și pietre.

Lăsați-ne planeta dezbrăcată de arbori de stele
nouă poeților care strangulăm toate păsările
ca să auzim mai bine liniștea oamenilor
— teribili în așteptare
la umbra solului
murdar de propria noastră moarte.

(1936-1937)

Poeme de António Ramos Rosa

(2 ianuarie 2016, Traducerile de sâmbătă)

António Ramos Rosa (1924-2013) a fost un poet postbelic prolific, reprezentant al grupării și revistei Árvore (pe care a fondat-o în 1951), reprezentativ pentru generația de tranziție de la modernismul interbelic și neorealism la mișcările anilor ’60 (Poesia Experimental Portuguesa și grupul mai moderat Poesia 61), pe care le-a și influențat/girat sau la care a avut contribuții tangențiale. Prin textele proprii și prin traducerile sale, Ramos Rosa a sincronizat poezia portugheză (față de a cărei tradiție lirică a rămas fidel într-un fel) cu tendințele franceze ale momentului – poeticile autoreferențiale, textualiste, la poésie blanche –, cel puțin până în anii ’70-’80, când are un moment de recul față de momentul „întoarcerii la real” și față de reorientarea către poezia de limbă engleză. Rămâne și astăzi un nume respectat în poezie, deși aparent mai puțin prizat decât Herberto Hélder la ora actuală.

În ciuda începuturilor sale de membru al rezistenței antisalazariste și a prezenței sale în volumul colectiv 10 poemas para Che Guevara (1972), opera sa poetică pare să se fi menținut de-a lungul nenumăratelor sale volume (la care cititorii nu prea au acces decât prin antologii) într-un perimetru orfic, logocentric. Antologia Poética (2001, org. Ana Paula Coutinho Mendes, Publicações Dom Quixote, Lisboa) reține câte 1-8 poeme (adeseori arte poetice) din 54 de volume, astfel încât perspectiva mea nu a putut fi decât una parțială.

---

(din Strigătul clar, 1958)

***

Undeva un om
moare discret.

S-a înălțat o floare.
S-a ridicat un oraș.

În timp ce soarele zăbovește
sau trece un nor
apare o nouă imagine.

Undeva un om
își desface pumnul și râde.



Poemul unui funcționar obosit

Noaptea mi-a schimbat visele și mâinile
mi-a împrăștiat amicii
inima îmi este umilită și strada strâmtă

strâmtă la fiecare pas
casele ne înghit
ne ascund
sunt într-o cameră doar într-o cameră singur
cu visele schimbate
cu toată viața întoarsă pe dos arzând într-o cameră

Sunt un funcționar stins
un funcționar trist
sufletul meu nu însoțește mâna mea
Debit și Credit Debit și Credit
sufletul meu nu dansează cu numerele
încerc să-l ascund rușinat
șeful m-a prins cu un ochi liric în temnița grădinii din față
și m-a lăsat cu datorii în contul meu de angajat
Sunt un funcționar obosit al unei zile exemplare
De ce nu mă simt orgolios de a fi împlinit datoria mea?
De ce mă simt iremediabil pierdut în oboseala mea?

Dezleg vechi cuvinte generoase
floare fată prieten băiat
frate sărut îndrăgostită
mamă stea muzică

Sunt cuvintele încrucișate ale visului meu
cuvinte îngropate în închisoarea vieții mele
asta toate nopțile lumii o singură noapte întinsă
într-o singură cameră


(din Călătorie printr-o nebuloasă, 1960)

***

Nu pot amâna amorul pentru un alt secol
nu pot
chiar dacă țipătul-i înăbușitor în gât
chiar dacă ura izbucnește și trosnește și arde
sub munți cenușii
și munți cenușii

Nu pot amâna această îmbrățișare
o armă cu două tăișuri
iubire și ură

Nu pot amâna
chiar dacă noaptea apasă coastele cu secolele
și aurora nehotărâtă zăbovește
nu pot amâna pentru un alt secol viața mea
nici amorul meu
nici țipătul meu de eliberare

Nu pot amâna inima

Silabe

Silabe.
Alcoolul din Decembrie este rece și răgușit.
Țigara lasă un gust amar. Este o țigară clinică.
Silabe.
Din silabe se fac versuri.

Suprafața mesei este netedă.
O lingură este o formă complexă
familiară și delicioasă.
Un pahar este clar
ca un servitor fără servilism.
O femeie se condensează
în ochiul poetului.
Un corp. Două silabe.
Banii la fix. Gulerul gabardinei
nu mai astupă ceafa
și urechile.
Silabe.

(din Voce inițială, 1960)

Femeia casa

Casa este vie
(Femeia doarme)
Doarme în spumă
în culorile pure
Doarme în spuma tăcerii

Suprafețe albe
și culori netede

Doarme în sticla
liniștită

Doarme vie

*

Casa e albă
E mai albă în tăcere
E mai albă între copaci

Însuși orașul este alb

*

Capra
a mirosit casa
a mirosit albul

Nodul pur
al tăcerii

Vin tăcut
la femeia vie
ce doarme

Casa este ea
în spirală
învârtindu-se
albă

*

Aerul este fin
aproape fără praf
un copac face
o umbră mică

O briză spală
casa răcoroasă

Veranda nudă
este uscată și albă
însetată de mare

*

Veranda este nudă
Femeia este nudă

*

Din casa albă
se vede marea
spatele blond-roșcat
al plajei
nude

femeie de nisip
culcată și grasă
în prospețimea albastră

*

O velă albă
de migăloasă răcoare

oferă ochiului briza
oferă tăcerii marea

*

Femeia doarme
vie
în spuma
tăcerii

(din Pe fața pământului, 1961)

Un drum de cuvinte

Fără a rosti focul – merg în direcția lui. Fără a enunța pietrele, știu că le calc – într-un fel durabil, sunt pietre și nu ierburi. Vântul este răcoros: știu că este vânt, dar mă știe răcoarea ca și vântul. Tot ce știu deja se află acolo, dar nu sunt nici pașii mei, nici brațele mele. De aceea merg, merg, pentru că există un interval între mine și tot, și în acest interval merg* și îmi descopăr drumul.

Dar între mine și pașii mei există de asemenea un interval: atunci inventez pașii mei și propriul meu drum. Și prin cuvintele de vânt și de piatră, eu inventez vântul și pietrele, merg pe un drum de cuvinte.

Merg pe un drum de cuvinte
(căci mi-au dat soarele)
și pe acest drum mă leg de soare
și prin soare mă leg de mine

Și pentru că noaptea nu are limite
lărgesc ziua și îmi fac zi
și îmi fac soare pentru că soarele există

Dar există noaptea
și cuvântul o cunoaște.

*Cuvântul caminho înseamnă „drum”, dar este și conjugarea la persoana I a verbului caminhar, a merge. Am ales aici să nu folosesc „a drămui” și să forțez imitarea jocului de cuvinte. (n. tr.)

(din Ocuparea spațiului, 1963)

Piatra

Piatra este frumoasă, opacă,
o cântăresc cu satisfacție ca pe-o pâine.
Este întunecată, mată, pământie, înroșită,
prăfuită de cenușă.
O privesc: este evidentă, impenetrabilă,
prețioasă.



(din Construirea corpului, 1969)

Hârtia, masa, soarele, pana…

Hârtia, masa, soarele, pana…
Alăturea, fereastra. Și nu am nimic
și nu sunt nimic din ceea ce scriu. Și nimic nu aștept
de când aștept.

În timp ce scriu nu sunt nici măcar nu doresc
nu ascult nici cuvintele nici tăcerea.
Aliniez cuvinte dar nu merg încă.
Sunt la o biată masă fără mișcare.

Hârtia, masa, soarele, pana…
Nimic nu începe, nu respir nici la umbră.
Totul este distinct și clar.

Totul este cert sau obscur. Nu exist
în acest interval. În van merg.

Nu vreau să aștept,
nu vreau să navighez într-o mare facilă de cuvinte.
Vreau să merg singur cu acest corp care sunt,
vreau, fără a dori, să fiu propriul meu sânge,
mușchi, limbă, brațe, picioare, sex,
aceeași certitudine ocultă și singura, clară de atâtea ori,
aceeași forță care se ivește în pulsuri, încordată,
aceeași noapte deschisă pe care o întind toată ziua,
același dans zvelt, elastic al unui corp viu!

Dar acum sunt în intervalul în care
toată umbra este rece și întregul sânge este sărac.
Scriu pentru a nu trăi fără spațiu,
corpul să nu locuiască în umbra rece.

Sunt sărăcia nelimitată de o pagină.
Sunt un câmp abandonat. Marginea
fără respirație.

Dar corpul niciodată nu se oprește, corpul știe
știința certă a navigării în spațiu,
corpul se deschide ziua, circulă în propria zi,
corpul poate învinge umbra rece a zilei.

Toate cuvintele se luminează
la flacăra certă a corpului ce se dezgolește,
toate cuvintele rămân nude
în umbra ta arzătoare.



(din Piatra nudă, 1972)

Un punct

Un punct – poate un centru
în permanentă liniște
pentru întreaga noapte. Un punct
extrem, intern. Un minuscul punct
invulnerabil
de stabilitate totală
– născut cum? – fruct al spațiului curat,
al unei deschise aderențe nude la aer,
al constanței libere, dezocupată,
al odihnei de a fi simplu până în profunzime,
al completei capitulări?

Un punct nud nelocuit alb
al serenității de neatins,
fix ca un nerv și imponderabil,
de capăt inițial,
punct de respirație,
poiană a existenței,
deschizătură centrală vie,
plajă a ființei și a nimicului

– dar totuși un punct, un punct pur
contra întregii nopți,
contra frigului,
contra distrugerii.

Punct al uniunii
al păcii coextinse nopții,
opac și diafan nod

al dezlegării perfecte.

Nod al apei
al celei mai nude ape.
Cuib intern al spațiului.
Mică lună esențială
într-un orizont de pace sigură.

Punct, în tine mă odihnesc,
certitudine a lumii și a mea
în tine, în interiorul nopții,
ating echilibrul actual și pur.
Punct, înainte de început,
de la tine la tine, în mine,
pulsație lină și ușoară,
suav motor al pământului,
pacifică respirație a oazei.

Punct
al universului fixat
unde am atins consistența docilă
de a rămâne dedicat,
plenitudine adăpostită
în navigarea nocturnă.

Un punct gol,
complet gol.


(din Denivelări, 1980)

***

poeme de Herberto Hélder

(8 august 2015,
Traducerile de sâmbătă)

Herberto Hélder Luís Bernardes de Oliveira (pe numele său complet) s-a născut pe insula portugheză Funchal în 1930 și a murit în Cascais (un oraș apropiat de Lisabona) pe data de 23 martie 2015 (se pare că din cauza unui atac de cord).

Herberto Hélder (ortografiat adeseori Helder) a frecventat pentru o vreme în Coimbra și Lisabona cursurile facultăților de Drept și de Litere, după care a lucrat când ca bibliotecar, când ca jurnalist, când ca traducător. Tot în perioada aceasta a colaborat la Pirâmide, revista celei de-a doua generații suprarealiste, așa-numitul Grupo do Café Gelo (Mário Cesariny, Hélder Machedo, Luiz Pacheco, António José Forte ș.a.). A contribuit de asemenea la primul caiet antologic al grupului Poesia Experimental Portuguesa (1964), deși opera sa nu a fost asociată definitiv nici cu aceștia, nici cu suprarealiștii tardivi sus-menționați. Ulterior, a muncit câte o perioadă în diferite meserii de subzistență prin Europa, apoi a ajuns redactor (prin 1974) la o revistă din Angola, unde era să moară într-un accident auto. După ce s-a întors în Portugalia, a lucrat la o editură și la postul național de radio, dar a rămas o figură mizantropică, fiind fotografiat și interveviat de puține ori în ultimele sale decenii de viață. A avut câteva perioade în care s-a lăsat temporar de scris (1971-1977, 1982-1987), dar n-a abandonat definitiv poezia. A câștigat în 1994 Premiul Pessoa, dar l-a refuzat (se pare că ar fi scris juriului: „să nu spuneți nimănui și să-l dați altcuiva”).

Unii îl consideră cel puțin la fel de important ca Fernando Pessoa pentru evoluția poeziei portugheze – cert este că abundă superlativele și formulările de genul „profetul poeziei”. A fost descris ca un poet „orfic”, „vizionar”, dar este uneori situat și în raport cu experimentalismul – nimic contradictoriu în perspectiva sa logocentrică, simultan arhaică („puterile magice” ale poemului) și textualistă (el totodată consideră poezia „un organism intern, coerent și suficient sieși”), deci o figură reprezentativă pentru modernismul târziu portughez și european.

În mod derutant, bibliografia lui Helder (care include eseuri și proză, nu numai versuri) conține numeroase ediții de autor (cele mai multe intitulate „Poesia Toda”) care diferă nu numai prin adăugirea de poeme de la o ediție la alta sau publicarea unor versiuni diferite, ci și prin omiterea unora sau altora dintre cicluri (de exemplu, „Bețivul nocturn”, un volum de tălmăciri – „texte transformate în portugheză” – care nu este considerată întotdeauna parte a operei sale). Pentru următoarele traduceri nu am avut acces decât la ediția Poesia Toda, Assírio & Alvim, Lisboa, 1990. Poemul „Triptic” pornește de la un vers dintr-un sonet al lui Camões, anticipând următoarele sale experimente combinatorii (inter)textuale (precum „Mașina de încurcat peisaje”, în care sunt amestecate fragmente din Biblie, Villon, Dante, Camões și… Herberto Helder).

Poet: Herberto Hélder

Traducător: Yigru Zeltil

Sursa: Poesia Toda, Assírio & Alvim, Lisboa, 1990

***

Triptic (I)

„Iubitorul se transformă în lucrul iubit” cu
surâsul său feroce, dinții,
mâinile ce strălucesc în umbră. El aduce zgomot
și tăcerea. Aduce sunetul valurilor reci
și al pietrelor încinse pe care le are înlăuntrul său.
Și acoperă zgomotul acesta primitiv cu întunecata
tăcere a ultimei sale vieți.
Iubitorul se transformă dintr-o clipă într-alta,
simte spiritul veșnic al amorului
creând carnea în atmosfere extreme, deasupra
tuturor lucrurilor moarte.

Iubitorul se transformă. Fuge înăuntru printre forme.
Și lucrul iubit este un estuar.
Este locul unei lumânări,
coloana vertebrală și spiritul
femeilor care stau.
Se transformă în noaptea care stinge.
Pentru că iubitorul este totul, iar lucrul iubit
este o perdea
unde vântul iubitorului bate de la înălțimea ferestrei
deschise. Iubitorul intră
pe toate ferestrele deschise. El bate, bate, bate.
Iubitorul este un ciocan care strivește.
Care transformă lucrul iubit.

El intră prin urechi, și apoi femeia
care ascultă
rămâne cu acel țipăt în cap
arzând mereu ca-n prima zi de vară. Ea aude
și se transformă, când doarme, în acel țipăt
al iubitorului.
Apoi se trezește, merge, se oferă iubitorului,
îi dă țipătul său.
Iar iubitorul și lucrul iubit sunt un unic țipăt
anterior amorului.

Și ei țipă și bat. El o bate cu spiritul lui
de iubitor. Și ea este bătută, îl bate
cu spiritul ei de iubită.
Așa lumea se transformă în acest zgomot aspru
al amorului. În timp ce deasupra
tăcerea iubitorului și a iubitei alimentează
neprevăzuta tăcere a lumii
și a amorului.

(Lingura din gură, 1961)

Comunicare academică

Pisică dormind sub un ardei: pisică galbenă frunze verzi ardei roșii: somn rotund: mărunte umbre de ardei roșii în somnul pisicii: frunze umbrite în ardei: ardei dormind într-o pisică roșie: verzi rotunjimi în somnul ardeiului: galbenul: din capul pisicii se naște ardeiul verde al somnului: somn roșu: umbre gălbui în pisica rotundă a somnului verde de sub un ardei galben: umbra pisicii făcând frunze rotunde dormind gălbui deasupra dormind ardeii: apă: uscăciunea întunecată a pisicii roșii: visul apei doarme în ardei: umbra varului pereților uscați doarme în pisica de apă galbenă: varul face ardei care dorm în frunzele pisicii: somnul varului face umbre rotunde în pisica înfășurată în roșu: apa este o umbră pisica este o frunză somnul este un ardei: varul este verdele somnului uscat făcând umbră galbenului: ardei rotund: ardei de var înfășurați în somnul liniștii gălbui: liniștea face pisici care visează ardei ce fac somn varului care dă umbră frunzelor care fac apă în uscăciunea timpului roșu: timpul se înfășoară sub creștetul ardeiului care se înfășoară în pisica de var a somnului galben: somnul dinlăuntrul ardeilor de sub verdele rotund înfășurat în vis: și doarme ardeiul cu umbrele pisicii rotunde înfășurându-se în frunze: liniște de vise somn al timpului: totul gălbui: noaptea ardeiului somnul varului frunzele pisicii visul umbrelor verdelui roșu: uscăciunea nopții: noaptea pisicii în noaptea varului cu noaptea frunzelor înăuntrul nopții verdelui sub noaptea visului în fața nopții ardeiului după noaptea apei conform nopții de dedesubt cu noaptea înfășurată contra nopții galbenului de la noaptea umbrelor urmând noaptea rotundă pentru noaptea dinăuntru în timpul nopții roșului în spatele nopții timpurilor sub noaptea fără înaintea cu a nopții conform nopții conforme: noaptea timpurilor: o pisică dinăuntru dispărând într-un ardei: ardeiul dispărând: varul murind în visul măruntelor frunze: liniștea întreagă în lumea interioară:

etceteramente al vostru integru:

[tab=50]herberto helder:[/tab]

[tab=100]o mie nouă sute șaizeci și trei[/tab]

1963.


Humus (fragmente)

(Material: cuvinte, fraze, fragmente, imagini,
metafore din Húmus de Raul Brandão.
Regulă: libertăți, libertate.)

***

Doar apa vorbește în hrube.

Ne atingem cu toții ca arborii unei păduri
în interiorul pământului. Suntem
un reflex al morților, lumea
nu este reală. Pentru a putea cu asta și a nu muri de groază
– cuvintele, cuvinte.

Lumina coralului urcă
în liniște, după
muntele de os. Este tăcerea.
Tăcerea și ce se face în tăcere.
Și ce se agită în tăcere.

                                               E o voce.

Moartea.

***

Închid ochii: este un alt lucru mare.
În urma acestei orășel există un alt oraș mai mare, o altă
imagine mai mare. Sunt cuvinte
care trebuie să fie înecate imediat în alte
cuvinte.

                – O viață monstruoasă.

(Humus: poem-montaj, 1967)

Text 1

Întreg discursul este doar simbolul unei inflexiuni
a vocii
insinuarea unui gest a unei temperaturi
dezordinea sa neobișnuită este condusă de un gând
mai bine ai spune «un efort» neordonator (în vreun fel)
dar de «modelare» întrebați «creează modele?»
nu domnilor pentru asta ar fi trebuit să preexiste un «model»
o idee organizată un canon
dorim să sugerăm lucruri precum «imagine a respirației»
«imagine a digestiei»
«imagine a dilatării»
«imagine a mișcării»
«prin cuvinte?» au întrebat ei și trebuie să spun că era
o întrebare periculoasă o alarmă așezând pentru totdeauna
ceva precum cunoscutul amor dintre cuvinte
în mijloc
nu încercăm să creăm dovleci prin cuvântul «dovleci»
nu este un sens propice al limbajului
introducem clandestin planuri pe care le cauzați
ocupații («des-sintonizare» deschis drumul
pentru vechi explicații «discursuri de discursuri de discursuri» etc.)
fixăm această idee de «planuri»
le puteam înțelege drept «un fel de case»
sau «un fel de câmpii»
și apoi evident pentru a fi locuite parcurse consumate
se va mai pretinde a identifica «limbajul» și «viața»?
o dată s-a folosit mână pentru ce ar fi fost mâna
o dată discursul a sugerat mâna pentru ce ar fi fost mâna
o dată discursul a fost mâna
se pleacă mereu de la un entuziasm arbitrar
acesta era «spiritul» «destinul» limbajului
acum vom privi cuvintele ca posibilități
de respirație digestie dilatare punere în mișcare
experimentăm mica posibilitate a unei inflexiuni calde
«ele merg împreună cu ele însele» exclamă cineva
vorbesc merg unele cu altele
vorbesc unele cu altele
își dau drumul și așa mai departe clipind mustind de inteligență
din toate încheieturile
sugerând oblic că se raportează
la un nou univers la care e posibil să asistăm
«a vedea»
cum se vede ceea ce permite o anumită inflexiune
a vocii
este un fel de cinema al cuvintelor
sau o formă de viață juvenilă într-un mod înfricoșător
pesemne că ne vor distruge sub titlul
«automatele invadează» dar invadează ce?

(din ciclul Antropofagii, 1971)

poeme de Sophia de Mello Breyner Andresen

(18 iunie 2016, Traducerile de sâmbătă)

Sophia de Mello Breyner Andresen (1919-2004) a fost prima femeie căreia i s-a decernat prestigiosul premiu de poezie Camões (în 1999). Cu origini aristocratice (sânge danez pe linie paternă), ea a fost adepta unei poziții catoliciste pro-monarhice, situându-se prin gesturi și prin unele texte în opoziție fățișă față de regimul lui Salazar.

Deși s-a remarcat și prin povestiri (în bună tradiție portugheză), literatură pentru copii, teatru și traduceri (din Dante și Shakespeare), Sophia rămâne cunoscută ca o mare poetă portugheză într-o tradiție literară dominată covârșitor de bărbați. Ea a debutat în anii ’40, în cercul Cadernos de Poesia, alături de Ruy Cinatti și de prolificul Jorge de Sena, dar începuturile sale lirice (mai degrabă modeste) se plasează mai mult într-o manieră neoclasică și neoromantică decât în siajul modernismului interbelic.

Tot mai influențată de heteronimii lui Pessoa și de unii contemporani, stilul ei se va moderniza în volumele postbelice, deși, lăsând la o parte poemele politice, multe dintre teme și motive rămân aceleași de-a lungul întregii opere: marea și natura în general, timpul copilăriei sau cel al Antichității clasice, dragostea (inclusiv pentru viață).

Traducător: Yigru Zeltil
Sursa: Sophia de Mello Breyner Andresen, Obra Poética I-III, Editorial Caminho, Lisboa, ediția din 1996.

***

Valurile se spărgeau unul câte unul
Eram singură cu nisipul și cu spuma
Mării care cânta doar pentru mine.

[din Ziua mării, 1947]

Femei la malul mării

Amestecându-și părul cu pletele vântului, au corpul atât de bucuros de a fi atât de al lor și atât de dens în deplină libertate.

Își aruncă brațele dincolo de plajă și albeața mâinilor penetrează spuma valurilor.

Trec aripi ascuțite de păsări și curbura ochilor prelungește dâra interminabilă din albul cer.

Cu gura lipită de orizont aspiră îndelung la virginitatea unei lumi ce s-a născut.

Creștetul degetelor ating apogeul de amețeală și voluptate unde aerul se oprește și începe.

Și de umerii lor se lipește o algă fericită de a fi atât de verde.

[din Coral, 1950]

Semi-Rimbaud

Chipul său este o cavernă
Unde vânturile reci cântă

El trece zgâriind clarul de lună
Și aducând la disperare noaptea

Pe străzile oblice ale orașului
În zorii îndoielnici
Clădește răul cu gesturi prudente
Și visează la inversarea totală a lucrurilor

Clădește răul cu gesturi prudente
Lucid în viciu și insomnie
Integru ca un poem
Complet logic fără greș

Aurora desenează cu degetele chipul său
Orbitele egale precum ale craniilor
Fața sa voluntară și inventată
Voință de a nega și nu a înceta

Să mergi de mână cu scârba
De a fi un spectru pentru spaima celor vii
Și o acuzație scrisă pe ziduri.

[din Mare nouă, 1958]

Algarve

1

Lumină mai mult decât pură
Deasupra pământului uscat

2

Un om urcă dealul schițat
Seara transparentă a păianjenilor

3

Lumina mai mult decât pură
Își rupe lancea

[din Cartea a șasea, 1962]

Inscripție

Când voi muri mă voi întoarce ca să iau de la capăt
Momentele în care nu am trăit lângă mare

[din Cartea a șasea, 1962]

Patrie

Dintr-o țară de piatră și vânt aspru
Dintr-o țară de lumină clară și desăvârșită
Din negrul țărânei și albul zidurilor

Din fețele tăcerii și ale răbdării
Pe care mizeria le-a zugrăvit atâta vreme
La os cu toată exactitatea
Unui lung incontestabil raport

Și din fețele egale cu soarele și cu vântul

Și din puritatea cuvintelor atât de iubite
Mereu rostite cu patimă
Din culoarea și greutatea cuvintelor
Din concreta tăcere îngrijită a cuvintelor
De unde se ridică lucrurile numite
Din nuditatea cuvintelor orbitoare

– Piatră      râu      vânt    casă
Jale      zi        cântec     suflu
Spațiu     rădăcină    și apă
O patria mea e centrul meu

Mă doare luna mă plânge marea
Și exilul mă înscrie în plin timp

[din Cartea a șasea, 1962]

Casa

Casa pe care am iubit-o a fost distrusă
zeflemeaua umblă prin liniștea grădinii
viața foșnită din frunziș
subit a căzut nu-i a mea

[din Dual, 1972]

Scriere II

Scrie într-o sală mare și aproape
Goală
Nu ai nevoie de cărți ori de arhive
Arta ta este fiică a memoriei
Spune ce ai văzut
Și soarele pe care le-ai văzut pe veci te înseninează

[din Insule, 1989]

Alberto Pimenta – Discurs despre fiul de cățea (fragment)

(23 iulie 2016, Traducerile de sâmbătă)

„A.P. s-a născut în 1937 și încă n-a murit”, după cum își notează în biobibliografii Alberto Pimenta, unul dintre cele mai insolite figuri ale literaturii portugheze contemporane, un postmodern încă prea puțin cunoscut în afara spațiului lusofon, integrând în opera sa nenumărate practici de neoavangardă (inclusiv conceptualiste).

Lector de portugheză la Heidelberg începând cu 1960 și dizident într-un mod deranjant pentru regimul salazarist, Pimenta a fost exilat până în 1977, după Revoluția Garoafelor, când publică volumele Ascensão de dez gostos à boca („Înălțarea la gură a zece gusturi”) și Discurso sobre o filho-da-puta („Discurs despre fiul de cățea”), debutând anterior cu volumul O labirintodonte din 1970. Tot în 1977 are loc cel mai cunoscut performance al său, Homo Sapiens (documentat în volumul cu același nume), în cadrul căruia se închide într-o cușcă a Grădinii Zoologice din Lisabona, vecin cu niște macaci. Multe dintre volumele sale au apărut în cunoscuta colecție de poezie &etc.

Deși a scris și cărți critice/teoretice, inclusiv de literatură comparată, și deși este actualmente profesor la Universidade Nova de Lisboa, nenumăratele sale volume și manifestări de factură neo-dadaistă și de satiră politică, pare să fie perceput și azi drept un iconoclast. Lucru lesne de înțeles: ironiile sale postmoderne la adresa valorilor portugheze nu pot părea altceva decât ireverențe corozive într-o țară autoglorificatoare prin tradiție. În pofida criticii sale la adresa acestui patriotism necritic, nu ezită să-i menționeze în interviuri pe unii scriitori portughezi canonici printre preferințele sale și să lamenteze „regresiunea socială și culturală a Europei”…

Printre volumele sale se mai numără „Bestiar lusitan” (1980), read&mad (1984) – volum în care amestecă versuri de Camões și Pessoa ca atare -, „Operă aproape incompletă” (1990), A Divina Multi(co)média (1992), „Au mai rămas multe de făcut” (1998), „Odă postmodernă” (2000), „Marea colecție de iarnă 2001-2002” (2001), Marthiya de Abdel Hamid segundo Alberto Pimenta (2005) – poeme legate de invazia din Irak -, „Imitație de Ovidiu” (2006), „Reality Show sau Alegoria Cavernelor” (2011), Al Face-book (2012), „Autocataclisme” (2014) ș.a.m.d.

Am selectat deocamdată doar un fragment din Discurso sobre a filho-da-puta (com novas circunstância e doutrinas gerais úteis para o seu melhor conhecimento), ediția din 1991 (editura Fenda), care conține și o amplă „analiză”, din care nu lipsesc diagramele și indicații precum „[cuvinte ininteligible din cauza vântului]”…

(yigru zeltil)



II

marele fiu de cățea
în anumite cazuri poate să devină
și el
un mic fiu de cățea,
și nu există fiu de cățea,
oricât de mic ar fi el,
care nu ar putea
să ajungă într-o zi să fie
un mare fiu de cățea,
a zis marele fiu de cățea.

cu toate acestea, există
fii de cățea
care deja se nasc
mari
și
fii de cățea
care se nasc
mici,
a zis marele fiu de cățea.

în rest,
fiii de cățea
nu se pot măsura cu palma,
a mai zis
marele fiu de cățea.

marele
fiu de cățea
are
o mare
viziune asupra lucrurilor
și arată în tot ceea ce face
și zice
că este chiar
marele fiu de cățea.

de aceea,
marele fiu de cățea
are mândria de
a fi
marele fiu de cățea.

toți
fiii de cățea mai mici
sunt reproduceri
până la ultima centime
ale marelui fiu de cățea,
a zis marele fiu de cățea.

înăuntrul
marelui fiu de cățea
există în concept
toți
micii fii de cățea,
a zis marele fiu de cățea.

tot ce este bun
pentru cel mare
nu poate fi
lăsat să fie la fel de bun
pentru micii fii de cățea,
a zis marele fiu de cățea.

marele fiu de cățea
a fost conceput
de marele domn
după imaginea și
asemănarea sa,
a zis marele fiu de cățea.

marele
fiu de cățea
este cel care îi dă
celui mic tot ceea
are nevoie
pentru a fi micul fiu de cățea,
a zis marele fiu de cățea.

în rest,
marele fiu de cățea vede
cu ochi buni
multiplicarea
micului fiu de cățea:
marele fiu de cățea
marele domn
Sfânt și Semn*
Simbol Suprem
sau, altfel spus, marele fiu de cățea.



*Santo-e-senha este și numele unui aviz militar în care este trecut numele soldatului (de sfânt, de regulă) și numele locului de proveniență (n.tr.).