(2018-23; includ aici texte neterminate; vor fi posibile revizuiri)


„Creativitatea nu înseamnă producerea a ceva complet nou. Creativitatea înseamnă combinarea unor lucruri care există deja, dar care au fost considerate, până atunci, separate. Creativitatea și aprecierea estetică sunt amândouă funcții ale capacității umane de a modifica legăturile din căile de gândire sau de a provoca aceste modificări.” - Robert Pepperrell, Manifestul postuman, trad. de Daniel Clinci în revista Post/h/um, Volumul 4: Copilul, 2018, p. 187

„Fiind exclus prin modul cum m-am născut și prin preferințele mele de ordinea socială, nu am fost niciodată conștient de diversitatea sa. Nimic în lume nu era irelevant: stelele de pe mâneca generalului, cotațiile de la bursă, recolta de măsline, modul de funcționare al sistemului judiciar, prețul de schimb al grâului, paturile din flori. Nimic. Această ordine, temătoare și temută, ale cărei detalii erau toate conectate, însemna un singur lucru pentru mine: exilul.” - Jean Genet, via Mary Nardini Gang, Către cea mai queer dintre insurecții, trad. de Luca Istodor

The first world's got greedy, we're consuming it all / The third world's got hunger and military control / This unequal balance is a master plan / One gets rich from the other's land / They've got it all worked out / And we give our consent*- Chumbawamba, Invasion (Pictures of Starving Children Sell Records)

_{*Lumea întâia s-a lăcomit, consumăm totul / Lumea a treia are foamete și control militar / Dezechilbrul acesta e plan general / Unul se îmbogățește de pe urma pământului celuilalt / Au pus la punct totul în cele mai mici detalii / Și noi ne oferim consimțământul (tr. Y.Z.)}

* * *

la capătul traiectoriilor se așterne
liniște și hazard

dar vorbesc doar
despre ce s-ar putea încă face

sper improbabilul
suflu și-n nisip

e tot ce am făcut vreodată


spune că vrei să trăiești într-un oraș mare, să te amesteci în mulțime, să faci parte din pestrițenia pământului, te face să te simți în siguranță, unde e atât de multă lume diferită diferența ta nu mai sare în ochi și cui îi pasă, să te bucuri și tu de confortul blocurilor colorate, atât de colorate cum ți-ai fi vrut să fie, renovate, reabilitate de muncitorii vietnamezi despre care citești însă în vice că s-au plâns de condiții (câteva toalete pentru sute de muncitori) și apoi pentru asta au fost expulzați, ceea ce te face să te gândești la iubirea condițională și la tot ce poate nărui.

de ce să avem prejudecăți față de un oraș ca, să zicem, Slobozia, dacă ai minimul necesar (dar ce înseamnă acum minimul necesar? un hipermarket?) și poți ajunge oriunde acolo, chiar și într-o pădure, în 15 minute? (sigur, ar fi prins bine și ceva viață artistică, dar dacă nu ești de gașcă și nu consumi acele substanțe ce servesc drept liant social, aproape că degeaba te afli în prezent.)

spune că vrei să trăiești poate într-o localitate mai mică. dacă tot poți lucra acum de acasă (dar mai poți?) și nu trebuie să-ți însoțești neapărat colegii la pauze de țigară în nas și bancuri proaste, nu trebuie să-l suporți pe câte unul care, fără să-și dea seama că poate ești pe spectru, îți zice „ce i-aș arăta una lu’ autista asta de Greta, să vadă și ea cum stă realitatea”...

și totuși, împarți un spațiu sau măcar niște activități cu anumiți oameni sau cu alți oameni. spune că vrei să ai activități însemnate împreună cu acești oameni, spune că vrei să ai viață socială dincolo de muncă, spune că oamenii de la muncă parcă nu sunt „familia” ta, spune că totuși ar trebui să ne îngrijoreze că a dispărut solidaritatea de breaslă din vremurile industriale, spune că prea ne-am atomizat, spune asta în timp ce simți uneori mai acut o anumită sufocare neavând după o vârstă suficientă detașare față de persoane care îți sunt totuși dragi și parcă efectiv ți-ai dori să te lase toată lumea în pace și să nu-ți mai dicteze cum să pari,     spune însă că vrei să fii ca într-o comunitate, să fii într-o comunitate, să simți că ai cui să te adresezi sau că reprezinți pe cineva și cumva o faci mai bine decât ar putea s-o facă doar prin forțele proprii…

vrei să aparții. spune că nu mai vrei să aparții, că ți-a ajuns acest instinct care nu a dus la nimic bun (conflicte religioase, conflicte etnice, sclavagisme, imperialisme, colonialisme, naționalisme, șovinisme, epurări, genociduri, Holocaust), că te descurci pe cont propriu, că așa îți poți aroga toate meritele când se întâmplă să nu ai niciun obstacol, când statul îți dă asigurări că e minimal și când ai fi avut nevoie de îngrijiri medicale, vezi că nici nu te poți interna, că a ocupa un pat de spital costă ca o noapte la șapte stele, că plătești facturi umflate cât vor furnizorii să umfle din burtă, că plătești chirii în raport cu etericul preț al pieței peste care plutește o mânuță cu mânecuță albă ca un cec...

spune că nu mai poți să te gândești chiar așa, când vezi că, poate, multe lucruri care îți plac sau care ți-au devenit indispensabile nu s-au făcut cu de la sine putere, ci „toată lumea” (de unde?) le-a plătit ca să ajungă pentru „toată lumea”, că s-a pus „mână de la mână”, spune că te-au ajutat oameni fără să-și pună problema că într-o zi veți fi pe baricade opuse, spune că ai ajutat oameni fără să-ți pui problema că într-o zi poate nu vor avea recunoștință, pur și simplu generozitatea a avut loc până la urmă, la limită, ai fost în situații limită, spune că ai văzut oameni care nu au fost necondiționali, care au dat un deget și și-au zis că nu vor să li se ia toată mâna, așa că au tras o palmă de puteai rămâne în șanțuri...

spune că ai fi vrut poate să locuiești în centrul metropolei, să fii aproape de tot ce se întâmplă. spune că ai prefera să locuiești într-o casă undeva într-un câmp, unde, de exemplu, să poți face muzică fără să deranjezi și fără să te deranjeze nimeni altcineva, că ți-a ajuns de când locuiești în blocuri unde unii îți impun când poți face cel mai mic zgomot, iar alții sunt proprietari și  ascultă tare la boxe când vrei să dormi, doar că mai mult asta ți-ai permis și că ai fost la un moment dat aproape de a te muta într-o casă cu grădină în cățelu, dar proprietarul ți-a spus că nu primește persoane tatuate...

o pauză de respirație
o privire pe fereastră.

atingem uneori limitele unor sufocări. sunt zile și nopți în care marele oraș miroase a carne incinerată și nu-ți mai ajung filtrele. unii chiar sunt în stare să vândă moarte la toți.

și uite așa ne dereglăm
fără favorabile reglementări,
așa lăsăm pe oricine
de gunoi să ne umple.

sunt zile și nopți în care suferințele mai tuturor dau pe dinafară și nu-ți mai ajung filtrele. spune că vrei atunci să fii alături de persoanele dragi ca să nu ajungă mai rău. spune că vrei atunci să nu cazi tu la rândul tău. spune că suferința lor nu le va înrăi, nu te va înrăi, nu le va face să simți la rândul tău sufocarea.
spune că vei reuși cumva să nu propagi și tu abuzul, nu la fel de mult, spune că nu vei eșua, spune că vei eșua și vei căuta să ameliorezi lucrurile, îți vine greu să crezi că psiho~ te va scoate din asta dacă nu-ți schimbi nici contextul, dacă mediul și legăturile îți amintesc de greșeli, nici nu știi cum vei plăti pentru asta, spune că vei plăti, vei ierta, te vei ierta, te vei schimba, măcar un pic, poate te amăgești, poate totuși nu te păcălești, poate e bine că ți-ai pus măcar problema, poate asta e doar control, nu știi controlul cui, ce mai înseamnă control până la urmă, spune că ar trebui poate doar să mergi la culcare și să te trezești la răsărit, de îndată ce nisipul începe să se distingă de mare.

un simulacru foarte frumos.
o reproducere kitsch.
o afectivitate laborioasă.
lucrez la o lentilă roz,
mecanism de apărare.
mult curent irosit pe meme,
dar măcar nu-s criptomonede.

spune că vrei avantajele vieții moderne fără dezavantajele vieții moderne. spune că vrei să echilibrezi zgomotul și semnalul, crezi în zgomot și semnal, în carpete cu forme geometrice în mijlocul deșertului și păduri deșertate pictate în mijlocul orașului geometric (în fine, imaginea asta dubios de simetrică ți-a fost arătată de un alt autist căruia însă îi place să facă orice crede că ar trebui făcut, că cineva trebuie s-o facă și să existe undeva, indiferent de consecințe, nu îi pasă dacă rănește pe cineva, uneori te gândești că poate și tu ai fost exact așa), spune că te întrebi unde se termină obiceiul ancestral de a căuta ordine și repere și de unde începe fascismul, poate totuși are sens a fi post-secular.

nu știe nimeni ce să facă
cu fostele colonii
și prezentele religii,
vezi seculariștii
cum aruncă pe geam
„deșeurile arhetipale”
ce se întorc pe ușă,
cunoașteri decoloniale
strecurate în facultăți
până vin listele
cu profesori subversivi.
puștanii de altă etnie
care te băteau în fața blocului
i-ai iertat oare
sau vrei să te răzbuni cu votul tău?
oh, dar cine le va spune
celor mai neadaptați
să nu se grăbească să tragă concluzii
din propaganda fraților de la răsărit?
cine le va spune că
meriți să trăiești
chiar dacă demnitatea ta contrazice miturile lor,
chiar dacă nu ești copilul lor,
chiar dacă ai fi copilul lor?
oare vor înțelege?
oare dacă le-ai fi fost sânge din sângele lor,
s-ar fi convins că ești nu blestem,
poate nici chiar binecuvântare,
dar tot o parte de viață ca oricare alta?

spune că te panichează dependența de atâtea rotițe, sisteme, ți-e puțin teamă de aglomerația din metrou, de viteza pe care trebuie să o ai ca să ajungi la locul de muncă la timp, de ce vei face dacă îți pierzi locul de muncă într-un oraș în care plătești chirie, spune că ai fi vrut să nu plătești chirie ca să-ți poți strânge niște bani să-ți plătești datoriile, sau chiar doar ca să te dedici unei arte care va rămâne și după tine dacă nu va colapsa totul deodată...

spune că vrei să dezertezi și totuși să te descurci, să ai o oarecare autonomie. spune că parcă nu ai încotro și simți nevoia cuiva de care să depinzi fără să simți lanțurile, sau poate secretul este acela de a le transforma în altceva, ori poate dimpotrivă ar trebui să le conștientizezi, cum pe Blecher nu îl mai dureau durerile, ci durerea devenea o senzație oarecare, cum ascultătorii de muzică clasică avangardistă percep atonalitatea după un timp mai puțin ca dizarmonie, ci mai mult ca textură…

spune că în vise te crezi off-grid, survivor. și te trezești a doua zi că vrei să suni, vrei să te întâlnești, deși oricine poate vedea că dorința ta nu pare ca la toată lumea la fel de puternică, că nu dorința învinge de cele mai multe ori, că nu ea se înfăptuiește de cele mai multe ori, te vezi că îți e foarte greu să comunici cu cineva fără să ai mai multe lucruri în comun cu acea persoană, dar sunt atâtea persoane cu care ai avut lucruri în comun și tot te-au rănit, unele te-au rănit cum nu puteai crede că s-ar putea întâmpla, îți vine foarte greu dup-aia să mai crezi în afinități, comunități, te întrebi dacă cumva nu ai de ales, te asociezi sau te izolezi, tragi o linie, o negociezi, te întrebi dacă asta e un compromis acceptabil, dacă e lașitate până la urmă, dacă nu poți să nu excluzi și tu la rândul tău, iar la capătul zilei tot cauți pe net cum se poate organiza o cooperativă…

spune că te gândești că nu poți rămâne pe linia de plutire decât menținând contacte superficiale, dar ce te faci când ești genul de persoană căreia îi vine greu să facă small talk chiar dacă job-ul sau însăși viața ei ar depinde de asta (și apoi te pomenești că și dacă îți iese cât de cât, nu e de ajuns, ne pare rău, faci treabă, dar pe partea de comunicarea, la o adică…), genul de persoană căreia îi e teamă că a ajunge în oraș fără vătămare depinde de a nu se simți greu aerul din mașină, de a nu se lăsa o tăcere grea între tine și șoferul pe care nu-l cunoști și pe care nu ai fi vrut să-l cunoști (te-a mâncat undeva să vorbești despre intelectualii ăla publici care sunt niște impostori care au participat la distrugerea țării, ca apoi să-ți spună că sunt patrioți și că a stat la pahar cu ei)...

spune că preferi transportul public chiar de ai avea vreodată bani pentru o mașină, dar că știi și persoane care cred că la dizabilitatea lor ar trebui tot o mașină să folosească pentru a nu mai depinde, atunci nici nu știi ce să mai zici ca să nu se spună că vrei o dictatură verde sau ceva, poate tot o să zică asta oricât de bine le-ar fi fost când mai ieșeau la aer în perioada aceea în care Veneția a arătat altfel, de unii au exagerat și au zis că au văzut delfini sub ferestrele lor, parcă ai fi vrut în Veneția, parcă ai fi vrut în Sulina, dar Sulina nu are tren, preferi un tren, ai fost cu trenul până la aeroport și înapoi să te simți ca un delegat european sau ceva (mofturi), să te încânți că wifi-ul chiar merge și că peisajul e altul decât pe autostradă, dacă tot ar fi nevoie să mergi la muncă, măcar să stai undeva să vii până la muncă cu trenul, așa să ai o scuză să mai citești câte o carte, cum nu prea ai mai reușit din facultate și de când stai prea mult pe rețelele sociale.

gradul meu sau al tău de „libertate” s-ar putea măsura și în funcție de natura infrastructurii energetice și de gradul de autonomie energetică, de tipul combustibililor, de creșterea nivelului și a acidității apelor, poziționarea metalelor rare exploatabile, tendințele demografice, gradul de automatizare al forței de muncă, politicile de migrație, repartizarea parcurilor logistice, administrarea gunoaielor, concurența dintre concernele farmaceutice, preferințele alimentare și convingerile decidenților politici, cât de unite sau de dezbinate sunt capetele spectrului politic, gradul de reglementare al datelor noastre personale, profitabilitatea rețelelor sociale în formele lor actuale de organizare, proprietățile fizice ale materialelor considerate indispensabile vieții moderne, capacitatea sau incapacitatea băncii centrale de a tipări bani, rezervele de aur.
un moment
cu un gând
la un loc
care bucură
și o activitate
plăcută,
cum ar fi aranjarea unor pietre
într-un podiș montan,
o mică stupiditate
care să nu perturbe prea tare.

spune că undeva se face profit din propagarea pasiunilor noastre, dar totuși o fac, o faci, o facem în continuare și neîncetat, neîntrerupt spunem ce ne place, ce iubim, ce ne menține în viață, iar asta cumva menține funcționarea anumitor sisteme care sunt de fapt împotriva noastră. spune că plătim mai puțin pentru a produce mai multe pagube mediului, dar asta chiar nu e o alegere individuală, de agent „rațional”, orice ar însemna rațiunea asta cu care nici nu știi cum s-o dai, că măcăne.
spune încă o dată că vrei să trăiești într-o metropolă în care să nu te obosească „gura lumii”, ce or să zică rudele, bârfele locatarilor, disputa perdelei, stai în chirie și se uită la tine niște vecini cu binoclul, te dau afară, ai și uitat vârsta la care ai fi vrut tu să-ți iei un binoclu ca să înțelegi mai bine ce-i cu umbrele alea dubioase la vecinii de la etajul x...

spune până la urmă că vrei o țară nordică, cu o cultură mai introvertită, cu hygge și jokamiehenoikeus, fără ca lumea să fie împărțită în atâtea garduri, atâtea împărțiri, atâtea parcelări și neteziri ale unei lumi striate, că ai vrea ca în Finlanda să o iei orișicum pe lângă clădiri până ajungi la cel mai apropiat ochi de apă, că ai fi vrut să aibă toată lumea câte o apă în apropiere și multă verdeață, chiar mai multă decât în cartierele ceaușiște de la noi, care și așa erau mai aerisite decât Popești-Vest. spune că te fascinează când fiecare bucățică de cartier are un nume pe hartă, deși unele sunt inventate de dragul imobiliarelor…

spune că preferi să înduri frig și zăpadă decât frig, vânt și doar ploaie, dacă tot e musai să fie înnorat. spune că parcă vrei totuși să nu te uite lumea și să te găsească în casă după mai multe zile…

nu, spune că ai vrei mai degrabă căldura mediteraneană, că parcă te identifici cu terasele văruite, cu portocalii de pe trotuare. chiar și așa parcă ar merge mai bine agricultura, parcă te-ai muta pe lângă lisabona, știi deja niște hipsteri de pe-acolo care au o cooperativă agricolă, dar chiriile sunt mari și salariile sunt mici, parcă te-ai duce până la urmă acolo unde îți găsești de muncă, parcă te-ai duce fie și unde știi pe cineva care ți-ar putea oferi o canapea până te așezi, parcă nu te-ai mai duce acolo, parcă ai sta și ai suferi acolo până nu se mai poate deloc…

spune că nu ai cea mai clară idee ce să alegi, ce alegeri sunt, dacă e alegere, dacă nu e altceva, doar
poți simți ce te împinge.




cele spuse mai sus (și s-ar mai fi putut completa!) le dedic celor care depind de oameni iresponsabili și de oameni ale căror posibilități sunt la limita responsabilității la marginea unui sistem care nu ne reprezintă,

celor care au de suferit din pricina concentrării muncii în jurul unor orașe unde de asemenea este concentrată și poluarea, precum și în jurul unor activități desfășurate pe ecrane pentru un număr de ore pe care nimeni nu îl mai în calcul când ne calculează pensiile abia existente, dacă vor mai exista,

celor care au locuit în condițiile cele mai neprielnice și cu oamenii cei mai neprielnici, care dezvoltă probleme psihosomatice cu care oamenii „normali” nu au răbdare sau care cred că nici nu ar exista, persoane care au nevoie de produse de curățenie pe bază de enzime care nu se găsesc așa de ușor, alimentație fără gluten sau fără zahăr ș.a.m.d. care este mai scumpă, persoane care nu au acces la analize, diagnostice și tratamente din cauza sistemului asigurărilor de sănătate și a problemele cu piața muncii,
celor a căror personalitate se lovesc de rigorile pieței muncii, de cultura corporatistă, de așteptările intervievatorilor și angajatorilor, de bancurile colegilor din pauza de cafeluță, cum s-au lovit și de colegii de la grădiniță, școală, liceu, facultate, cerințele profesorilor, condițiile școlilor, note, evaluări, de toată competiția pentru care din start nu au la fel de mult șanse, de toate formele de competiție care nu ar trebui să existe,

celor a căror complexitate se confruntă cu hipercomplexitatea realității și simplitatea utilă, înșelătoare (sau cine știe cum) cu care reacționează oamenii
și mai departe nu mai înșir, nu mai insist, nu în acest moment.


prelungirea ghencea, bragadiru. să scapi de un loc cu prea mult mucegai și să ajungi într-un loc unde umezeala prea mare vine de afară, te uiți pe fereastră și vezi că strada e un râu și la gura de canalizare se face un vârtej de apă, intri înapoi în bucătărie și nu ai semnal, intri în cameră și te-ai bucura de spațiul care e ceva mai ieftin aici, dar e pe colț și simți ceea ce se numește în folclor: curent.
să chemi o dubă pentru mutări, să începi mutările, să-ți spună amicul într-o doară că ar putea fi ploșnițe în apartamentul în care urmează să te muți, să-i dai și așa toți banii șoferului pentru deranj în timp ce muți lucrurile înapoi în casă, iar proprietarul să spună că ai stat în regim hotelier.
să ajungi să zici mersi dacă ajungi în numai jumătate de oră cu autobuzul până la metrou unde mai faci 40 de minute până la locul de muncă, ori chiar mai mult dacă ratezi trenul pe fiecare din cele 3 magistrale, zicând mersi că s-a deschis acum și magistrala asta de lângă tine.
pe câmpul de partea cealaltă se lucrează la un bloc de locuințe sociale cu o viteză de melc în vacanță, în timp ce mii de familii așteaptă de ani de zile cu dosarele la autorități, dar ție ți se spune, să zici mersi („gest de caritate” chiar) dacă e o chirie puțin sub „prețul pieței” (cine e piața? care e prețul? cine îl stabilește?).
sau să cauți un apartament pentru mai mult timp decât vei sta în el. să te faci că îi zâmbești proprietarei când semnezi contractul și când îți spune glume rasiste în mașină. să afli la nici două săptămână după ce te-ai mutat că va vinde apartamentul și îi pare rău.
să zici mersi că îți dă ceva bani înapoi și că, după ce primești țipete la poștă, primești și banii de la o rudă care, de altfel, stă în chirie, fiindcă o altă rudă i-a vândut casa pentru a-și plăti datoriile, dar n-ai ce să vinzi ca să-ți plătești toate datoriile.
să încerci să dormi noaptea și, chiar dacă ai ușa închisă la apartament, să se audă prin peretele holului cum vecinii înregistrează filme porno; să încerci să le atragi atenția că se aude prea tare și ei să te invite să joci și tu ca să împărțiți profiturile… (în orașul ăsta nici nu poți să declari la vizionare că ești singură, imediat unii fac supoziții.)
să te resemnezi cu ideea că peste tot sunt probleme și parcă era totul prea bine la vizionare. să te resemnezi cu ideea că nu e în niciun fel al tău acest apartament care ți se pare poate cel mai frumos în care ai stat și din care poți să vezi și răsăritul și un pic din apus, chit că e puțin înghesuit și așa.
să treci iarăși prin calvarul căutărilor imobiliare condiționate de bugetul redus, oferta disponibilă și starea de spirit a agenților; să dai la telefon, dintre toți agenții posibili, de cel supranumit „henry miller de caracal”, care nici să se vândă nu e în stare că ține să presupună după vocea ta că ai aparține etniei rome și să-ți arunce preventiv injurii.
să mănânci nici doi dumicați și apoi să reiei căutările pe site-ul cutare. să obosești de atâtea căutări imobiliare și să te așezi mai comod înainte de a apune soarele și să adormi pe muzică new age japoneză până intră pe autoplay unul care cântă la scoici de zici că e merzbow.
să ieși pe balcon și să auzi cum se revarsă peste orizont sunetele unui pian, să presupui că e un copil cel care zdrăngăne la pian într-un mod interesant, îi zici în glumă „merzbow cel mic”, „merzpiano”, dar apoi după mai multe seri la rând faci investigație și afli unde stă, le vorbești părinților, se emoționează și îți apreciază sfaturile, vezi că sunt părinți modești, lower middle class, care nu par să știe ce-i cu muzica și arta modernă, „face niște exerciții și se mai și joacă”, dar și așa îi sprijină talentul, speră să ajungă cineva undeva într-o zi (chiar dacă tocmai așa ceva nu se dorește în ziua de azi…),
te întristează toți cei care din cauza cărora astfel de oameni cu un dram în plus de creativitate ajung să facă orice altceva pentru viețuire (până la urmă de ce să o numim supraviețuire, dă de înțeles că e ceva extra, premium, premiu special pentru cine trece de runda finală la survival, darwinism social, ca și cum orașul trebuie neapărat să fie junglă urbană ca să se simtă unii superiori) și apoi
ajung la o vârstă, dacă ajung la o vârstă, încearcă să recupereze, le iese cât le iese, se chinuie un pic să convingă pe cineva (care ce drept are să decidă?) că merită un supliment amărât la o pensie și mai amărâtă, în timp ce noi acum ne gândim că nici asta nu o să apucăm,
pare că privim acum un colaps sistemic cu încetinitorul și trebuie cumva să privim cu speranță la momentul în care am spune că suntem cu totul pe cont propriu,
dar în timpul ăsta cineva ne țipă în ureche, derivă o satisfacție meschină din a ne reaminti că după ce am ieșit din uterul mamei trebuie să fim pe cont propriu,
că nu trăim într-o societate,
dar uite că trăim într-o societate
și trăim în timp
și asta ne ocupă tot timpul.




Un text este o luptă. je vis le texte comme un corps (Anne-Marie Albiach) - trăiesc textul ca (pe?) un corp.
Mă opresc aici ca să mă gândesc. Dacă nu pot, atunci înseamnă că îmi este furată posibilitatea. Câtă posibilitate mai am să-mi dedic timpul muncii artistice în locul altor munci, în folosul altora?
Un text poate fi o luptă cu contextul actual de dragul unui context potențial. Așa că ideile le simt foarte intense, simt cum radiază în corp, cum se somatizează cuvintele, așa dispare falsa detașare, dispar pretențiile de obiectivitate, cuvintele pot avea efecte pozitive și, poate mai cu seamă, negative.
Nu oricine are o familie care să ofere sprijin. Cunosc oameni care n-au avut nici această plasă de siguranță pe care am avut-o eu, folosindu-mă de bruma de capital simbolic dobândit agitându-mă în lumea asta a poeziei, care mi se potrivește și nu prea.
Creația însăși e colectivă, iar traducerea este o formă de lectură și de producție (Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus).
Dar ce mă fac dacă nu mă pot înmulți prin sciziparitate, dacă nu pot să devin fizic o mulțime? De ce să mă învinovățesc pentru că nu reușesc să mă apropii de productivitatea unui Ghiu?
De ce să-mi cer scuze că am o oarecare disfuncție executivă și îmi e mai greu să mă pregătesc să duc o acțiune, să mă gândesc la cum să mă organizez în prealabil, să duc acea organizare la bun sfârșit, să duc toată operațiunea la bun sfârșit?
De ce să zic că mă „înec la mal” când asta vine dintr-o expresie rasistă? De ce a-i aminti acest lucru unui scriitor înseamnă pentru el că îi încalc libertatea de a spune orice tâmpenie fără consecințe? Chiar așa să fie el cel care crede cel mai puțin în grija față de celălalt prin limbaj? Chiar așa nu mai avem grijă față de nimic și de nimeni?
Cineva nu a fost informat că informația vrea să circule. Îi mulțumim din inimă lui Mickey Mouse, dar în același timp ne pare rău. Ce mă fac dacă nu am condițiile necesare pentru a traduce ceea ce nu este în domeniul public nici când ar trebui (pentru unii e firesc că statele dau bani pe cercetare ca banii să ajungă în buzunarele elsevierilor), ci doar pentru a colporta?
Mai putem pune întrebări, mai putem spune că avem răspunsuri, mai putem pretinde că oferim soluții?
Poți spune că nu a fost niciodată vorba despre soluții, poți spune că poezia e altceva decât ce spun eu (și nu, să zicem, suma a ceea ce crede fiecare în parte despre poezie). Știu, plictiseală! Sau, cum ar urla Soviany, un reacționar care mi-a fost cândva profesor de poezie, IDEOLOGIE!!!
Deschideri. Ușa cuiva e rana altuia? Să spunem că operez deschideri? Unii oameni se feresc de a-și deschide mințile, se feresc de a se infecta. Dar toate ideile sunt infecții care trăiesc prin noi. Tu cu ce idei trăiești în simbioză?
O idee care mă obsedează este că sistemul actual trebuie radical schimbat - și cumva măcar unele din aceleași cauze afectează și producerea literaturii, și gradul de disponibilitate față de alteritate sau chiar de neurocosmopolitism (termenul lui Nick Walker).
Mai concret, mi se pare că muncim prea mult pentru prea puțin și avem prea puțin timp liber pe care îl petrecem îndoielnic. Mi se pare că dacă stai în chirie și ai un loc de muncă la care nu poți renunța fără consecințe, trăiești de la o lună la alta cu cel mai puțin venit dispensabil din Europa, e atât de firesc să te prăjești pe pariuri, alcool (ce-și introduce fiecare în organism îi condiționează apetitul pentru literatură și ce anume gustă) și alte dependențe, e atât de firesc să nu mai ai chef de explorat artele, o gimnastică anevoioasă a creierului de la o vârstă, așa încât cei mai mulți oameni ajung în prea mare măsură doar să conserve predispozițiile și prejudecățile „generației” sau subgrupului în cadrul căruia s-au maturizat - pe o parte, ai vrea să nu le ceri prea multe ca să nu fii ageist, dar pe de altă parte limitările astea au consecințe politice nasoale.
Dar nici vârsta până la urmă nu contează. Este în general mai greu să înțelegi că nu toată lumea are aceleași configurații biologice și neuronale indiferent de cât de similare sau nu ar fi corpurile (și nu, nu au fost abolite clasele sociale), apoi să accepți diferențele, să înțelegi măcar un pic cum arată lucrurile din altă poziție, să încerci cumva (fără a-ți reuși întotdeauna) să nu îi judeci prea aspru pe niște oameni ale căror configurații și contexte se bat cap în cap cu ale tale și ai parte de opresiune concretă din cauza asta, însă în același timp nu poți să stai degeaba în timp ce sistemele sunt doar în beneficiul unora. Din energia asta opozițională a apărut cartea asta pe care cumva nu mi-o doream nici eu.
Sunt totuși o ființă cumva bovarică, crescută oarecum la adăpost de anumite probleme, părinții și bunicii mei având grijă de asta, până când nu s-a mai putut. Datorită lor, neavând presiunea de a intra pe piața muncii, până la o vârstă, m-am dedicat sistematic literaturii, ceea ce pentru alți oameni a rămas un vis, iar alții nici măcar n-au putut concepe asta ca posibilitate.
Când nu ai presiunea asta, altfel te dezvolți, iar în cazul meu, fiind și persoană autistă, predispoziția a fost către o anumită plăcere și o anumită candoare în fața acestei „bucătăreli” a literaturii, cu toate „căprăriile” sale pe care le-am parcurs asiduu chiar dacă nu era absolută nevoie.
Încercând apoi să intru în plinul vieții literare (care mai avea pe atunci o consistență ceva mai palpabilă), m-am lovit de o generație traumatizată în plin de efectele tranziției, de mizeria căminelor și decăderea interesului pentru literatură, o generație pentru care cineva ca mine nu poate fi decât un „tocilar” care se „masturbează”! Mai exact, „mi-o frec” în timp ce societatea din jur se prăbușește sub greutatea propriei ipocrizii!
Reacția mea inițială a fost să-i resping pe aceia care își numără banii din buzunare în poezie și s-au plâns de meschinăria profesorilor lor de la București și Brașov sau de mizeria căminelor studențești (e ușor să râzi de asta când ți-ai făcut facultatea în orașul natal, chiar dacă în retrospectivă ți-ai fi dorit, de exemplu, chiar la Brașov).
În faza a doua, am căutat să mă apropii de acele coordonate care sunt mai puțin îndepărtate de sensibilitatea mea (mai mult sau mai puțin impropriu numită astfel, zona poeziei „postumane”: vezi Gabi Eftimie sau Ruxandra Novac din Alwarda). Acum însă mi-a ajuns cuțitul la os. Îmi provoacă greață cei mai mulți dintre aceștia care și-au făcut aură contraculturală fără a deconstrui absolut tot ce aparține de cultura dominantă. Cu rare excepții, cum ar fi Elena Vlădăreanu, revolta douămiistă a rămas o revoltă de blug rupt. Îi înțeleg că au vrut să intre în literatură venind cu altceva decât generațiile precedente, dar nu și-au pus toate întrebările care ar fi putut să prevină posibilitatea ca - parafrazând manifestul fracturist - din „falși marxiști” să devină „fasciști nenorociți” (deci parte a oprimării care mă afectează și pe mine personal).
Cumva doar datorită lor scriu aceste rânduri în loc să scriu o poezie ca o listă de nume de culori care-mi plac (de ce nu? cum alții scriu pasteluri sau poezii haiku fără remușcări…) sau un text a cărui producere să se asemene întrucâtva cu, să zicem, reproducerea căluților de mare (eventual să fie și niște litere pe-acolo care să aibă niște culori marine drăguțe), ceva care să-mi producă genul acesta de satisfacție (ceva? tot o apropriere? tot un „cabinet de curiozități”? dar dacă eu sunt curiozitatea în tot acest timp?).
Cumva de nevoie am ajuns să scriu aceste rânduri,
de nevoie am ajuns să merg până la capăt cu identificarea naturii amenințărilor,
identificarea tuturor motivelor pentru care nu pot scrie și nu pot fi orice aș vrea să fiu,
cumva făcând toate astea chiar fără a spera că va fi un act performativ eficient în vreun fel,
la o adică nici nu pot spera vreodată la eliminarea tuturor amenințărilor,
parcă nici nu pot spera vreodată la a nu trăi în pericol,
parcă nici nu pot spera vreodată la a putea renunța la tot efortul acesta de rezistență,
amenințările deja m-au transformat,
violența deja s-a și produs,
pășesc cu conștiința exacerbată a faptului că fiecare problemă exterioară poate produce probleme interne,
dar războiul deja a încetat să mai fie doar o posibilitate,
fiecare amenințare potențială trebuie s-o urmăresc,
abia dacă mai poate limbajul să descrie intensitatea cu care stau la pândă și cu care e ca și cum sunt în ochiul furtunii și locuiesc la câțiva kilometri de baze militare și chiar și cu limbajul la mine e ca și cum abia poate doar privirea mea poate cuprinde senzația că amenințarea e în fața mea și o privesc și privirea mea e ca și cum el mă poate paraliza mă paralizează m-a paralizat deja și eu privesc și râd pentru că nu mă poate paraliza până la capăt și nu îmi poate șterge toate urmele și chiar de ar fi putut cu toată inteligența sa să ducă asta la sfârșit tot nu ar fi fost un sfârșit pentru că în privirea aceea a mea e ca și cum l-aș fi scuipat în ochi,
nu, e ca și cum i-aș fi făcut ceva mai inacceptabil,
ca și cum i-am arătat ceva mai presus de frica de amenințare,
frica de moarte care mă sfâșie ca pe noi toți,
frica aceea,
dar și sfidarea de necuprins,
sfidarea vieții,
încăpâțânarea sinucigașă de a mai trăi…
Eu am apucat să văd cu încetinitorul cum ușile puterilor fosilizate s-au închis cu zgomot. Cum s-ar zice, nu am avut de ales. Din șoarece de bibliotecă sau domnișoară de pension… am devenit altceva.
Nicio instituție de cultură românească nu-mi reprezintă acum interesele. Niciun politician român nu-mi reprezintă interesele. Contribuția mea la societate chiar nu poate impresiona pe nimeni. Deja nimeni nu mă întreabă de sănătate și nici nu au apucat să mă cunoască bine, dar intuiesc prea bine inacceptabilitatea mea.
Dar pe tine te reprezintă cineva? Chiar să nu existe „nimeni”? De ce „nimeni” adeseori e doar un alt nume pentru „mulțime neglijabilă”, „excepția care confirmă regula”? De ce regulile cer cu ardoare să fie confirmate? Pentru că altfel nu e profitabil?
Ce înseamnă firescul? Pentru cine? În mod firesc, nici nu mi-aș fi pus asemenea întrebări, ceea ce însă ar fi însemnat o vulnerabilitate în plus. În mod firesc, spațiul ar fi fost netezit cu succes, ceea ce reprezintă însă o capcană comodă. În mod firesc, aș fi vrut să fim prieteni indiferent de orice ai crede tu cu adevărat despre mine, pentru că până și eu sunt o ființă gregară și nu mă poate privi tot ce crezi tu despre mine, însă uite că aparențele au durata de viață a aparențelor (sîc)! În mod firesc, aș fi scris (eu, dar și oricine altcineva) orice mi-ar fi plăcut să scriu și nu ar fi fost nevoie să mă justific cu nimic și să negociez cu nimeni, chiar dacă nu aș fi ghicit ce ar putea conta mai mult pentru mine.
Nu mă mai impresionează gesturile de complezență în urma cărora cineva se așteaptă să-mi prezint recunoștința o mie de ani de acum încolo, deși nici eu nu știu uneori dacă nu cumva încă mai accept abuzuri și dacă nu cumva încă mai abuzez fără să știu, fără să vreau, fără să mă pot opri, e ceva așa ca o spirală, nu știu, dar mă crezi că refuz să cred în tragedie, că basmele m-au traumatizat, mă fac să vomit filmele efectelor speciale și eternelor conflicte dintre bine și rău de pe urma cărora nimeni nu învață nimic în fond, parcă mă face să vomit și cel mai mic element de narațiune, de asta nu prea îmi vine să scriu romane, le-aș scrie numai dacă aș putea să perturb însăși funcționarea lor într-un mod în care, nu știu, să te facă să te apuci de meteorologie sau de grădinărit, sau nu, nici asta, parcă aproape orice activitate nu poate decât să producă în cele din urmă violență, parcă orice schimbare la un nivel sau altul nu poate fi decât violentă în ultimă instanță…
Și atunci cum procedăm?
Îmi spui că vrei să fim prietenx, îmi spui că vrei să fie prietenie și pace și iubire în lume, îmi spui că vrei să fii prietenx cu toată lumea ca să nu deranjezi pe nimeni și nimeni să nu te deranjeze și toată lumea să fie fericită, mai ales tu când vei constata acest lucru.
Însă nu e toată lumea fericită. Ar putea fi? Ne mai putem pune de acord? Se spune „ne mai putem înghiți?”, dar până la urmă cine înghite pe cine? Dacă e să ne luăm după manifestul antropofag al lui Oswald de Andrade, toată lumea înghite pe toată lumea.
Nu știu; tot ce știu e că am învățat multe lucruri și că pe unele le-am uitat, iar pe altele a trebuit să le revizuiesc, deoarece Cristofor Columb a fost un criminal, zeci de milioane de oameni au murit de dragul misionarilor și al visului unei libertăți de-o vară, sau câteva decenii cât s-a putut să-ți iei dintr-un singur salariu casă și mașină, iar alte zeci de milioane au murit pentru niște imperii care nu au fost nicicând în stare să-și consolideze puterea fără să impună conformism până în cele mai mici detalii, imperii unde ai valoare dacă ai bani de plimbat prin mall-uri care consumă cantități enorme de energie și menținut servitori cărora, firește, le reții actele de identitate…
Dar oare știi cum a fost cu așa-zisa abolire a sclavagismului, cu criminalizarea jaywalking-ului (trecerea prin mijlocul străzii) și a altor asemenea mărunțișuri așa încât afro-americanii să aibă șanse cât mai mari să presteze muncă forțată în închisori? Oare știi că n-au început să-i elibereze decât în măsura în care au inventat unii încă o industrie din a-i urmări pe eliberați cât de frumos se poartă după eliberare? E ca și cum binele tău sau al meu nu e bun decât dacă cineva poate profita de pe urma lui.
Cea mai mare dependență, cel mai mare handicap cred că ăsta e. Să crezi în povești și să nu te întrebi mai departe. Să-ți găsești o echipă cu care să ții, câini până la moarte. Și atât.
Poate și mie mi s-a vândut cu succes o poveste când zic: lumea ar putea fi totuși un pic mai „bună”. Pentru cine? Doar pentru mine? Doar pentru oamenii ca mine? Doar pentru oameni? Ce facem cu animalele pe care încă le mâncăm, putem fără ele? Ș.a.m.d.
Nu m-am gândit apoi că diferența mea se poate ciocni de diferențele altora. Nu m-am gândit că se poate foarte bine să nu exist și să nu-mi fie dorită existența. Din capul locului mi-a venit destul de greu să concep că alți oameni nu au nici pe departe aceeași relație cu limbajul/lumea.
Și așa lumea asta e o luptă, viața asta e o luptă, societatea asta e o luptă - ca apoi să aflu, prea târziu, după ce m-am pornit, că până și literatura e o luptă.
Îmi închipui, poate cu naivitatea indusă de belepoca neoliberală în care am copilărit, că dacă aș fi făcut muzică, de exemplu, nu aveam stresul ăsta, poate pentru că acolo fiecare e deja cu nișa lui, nu prea mai are nevoie să și-o sculpteze nimeni de la aproape zero și se găsește oricine din oricare colț al lumii să te îmbrățișeze, sau cel puțin așa îmi place să cred pentru că măcar eu sunt genul care vine să te îmbrățișeze chiar dacă ești un obscur artist de noise de pe alt continent.
Așa mă gândesc că poți la fel de bine să rămâi doar undeva într-o arhivă, pentru că mentalul colectiv nu ar putea fi nicicând la fel de încăpător. Dar și arhivele alea poluează, ocupă spațiu! Am impresia că până și un PDF am o amprentă anume de carbon, sau poate asta ni se trage de la criptomonede…
Să mă învinovățesc că nu am investit în așa fel încât cartea de față să apară pe hârtie reciclată, că trăiesc într-o societate în care hârtia reciclată e mai scumpă decât cea proaspăt scoasă din abatorul copacilor?
Pot doar să-mi închipui că mesajele produse de mine ca om vor conta pentru alți oameni și astfel să mă simt mai bine, dar iată, nu are nicio voce lemnul care ajunge hârtie (înălbită, whitewashed) sau mobilă, violența comisă nu se mai simte, deși încă ne mai place mirosul acela proaspăt când hârtia a fost tatuată nu demult.
Azi vă prezint (vă vând, ce mai colo și încoace) ce-mi mai trece prin cap și răspândește ecouri prin restul corpului, fiindcă unele idei mă trăsnesc la propriu și simt așa ceva pe coloana vertebrală, ca și cum orice mă poate stimula la modul ASMR (îmi e greu să explic, așa că vă las să căutați; mie mi-a intrat în reflex să fac câte o pauză de la citit ori de câte ori trebuie să caut ceva până atunci necunoscut).
Cu ochii poți scana acest text, cu gura trebuie să depui salivă - cel puțin așa mi se întâmplă și mă străduiesc să nu mi se vadă curgerea, decât în singurătate, ca atunci când bat tobe în aer și ciupesc corzi de aer. Scurgerea și excreția se întâmplă, doar că ni se spune să n-o expunem. Dar știi cum e să nu poți merge la toaletă că te așteaptă clienții? „Puterea financiară se bazează pe exploatarea muncii cognitive precare: intelectul general în forma sa prezentă a separării față de trup” (Berardi).
Și astfel rup din somn ca să scriu, să cercetez (da, să cercetez, să pretind că pot face acest lucru fără convulsii prea mari) de ce nu dorm mai bine, de ce a doua zi nu-mi vine să mă ridic din pat (așa că alarma e pusă încăt să fie nevoie să mă ridic din pat, ca să nu mă enerveze și mai tare), de ce a doua zi nu privesc în oglindă cu vreun sentiment de ușurare că aș fi ieșit din indeterminismul nopții, din visul în care, până la urmă, îmi distribui spațial povara de a fi, îmi împrăștii durerea încât să n-o mai simt, privirea e anesteziată, face urbanistică halucinatorie, peticind din rămășițele zilelor, și nu ar putea plânge decât prin zgomotul apelor ieșite din matcă traversând un waste land cu proprietăți variabile, iar traversarea e totul…
Apoi va începe o altă zi în care nu pot merge la terapie, care nu e în același oraș, care nu e în orașul în care s-a întâmplat să mă nasc și în care trebuie să mă confrunt cu faptul că oamenii cu care aș putea avea cele mai multe afinități nu sunt lângă mine și nici chiar Internet-ul nu poate facilita toate întâlnirile posibile; nu știu dacă sufăr de prea multă interconectare sau de prea puțină.
Uneori pare că singurul rezultat al oricărei încercări este că mă voi retrage, mă voi retrage ca un arici, mă voi retrage într-o fereastră, într-o cameră goală, într-un colț îndepărtat - în cel mai bun caz… Dar nu-mi permit luxul de a lua în calcul sfârșitul. Începe ziua.
Și iată niște linii de fugă, nu doar puncte, și când spun puncte și linii de fugă, sper că nu am exclus vreun terț, cum arată algerianul Derrida că a tot făcut filosofia occidentală (baremi că până și lui i-au scăpat câte ceva). Sigur mi-a scăpat ceva printre mormanele de cărți necitite, citite pe jumătate, citite pe sărite, și nu mă pot lăuda decât cu mormanul de viață netrăită, poate de netrăit.
Poate și eu sunt din Algeria,
poate cenușa mea
se va revărsa printre alge.


lowensdale square, portland. aici, pe data de 19 iunie 2018, la colțul de la intersecția SW Main St-SW 4th Ave, Chloe Sagal și-a turnat în cap o sticlă de „apă murdară” (au declarat martorii în presă), a aprins o brichetă și s-a lăsat cuprinsă de flăcări. Prea târziu au reușit trecătorii să stingă focul, era încă în stare de șoc, „hiperventilație”; a murit la Legacy Emanuel Hospital.
dar în momentul în care mașina corporației vine dinspre Bank of American Financial Center să captureze zona într-o arhivă online, deja locul nu mai amintea de asta, în schimb se disting mai multe persoane, mai toate tinere: unele țin pancarte pentru abolirea ICE, altele stau în picioare sau pe scaune pliabile, discută aprins. dau un clic pe colțul respectiv și văd altceva: în colțul cu judecătoria au apărut mașinile poliției orașului Gresham, iar în parc nici urmă de protest. se disting pe asfalt un pătrat, un triunghi și un cerc; de deasupra lor, două săgeți trimit la ceea ce par a fi șapte fraze sau nume. în primele patru, fiecare prim cuvânt se termină în „-am”. a cincea aproape că se poate distinge: SAT HAM THROAT. caut sintagma, găsesc ceva despre „sunetele chakrelor”. citesc pe diagonală: SAT CIT ANANDA. conform wikipedia, „satchitananda reprezintă „existența, conștiința și extazul”, este „un epitet și o descriere pentru experiența subiectivă” a principiului brahman. iar pe unul dintre stâlpii din intersecție: o reclamă la AIDS WALK PORTLAND. două persoane în imagine: un bărbat în tricou roz, cu o chelie și un tatuaj pe brațul drept, și o altă persoană, în tricou galben, cu pielea mai închisă la culoare; filtrul o desfigurează complet (deși peliculele Fuji, Kodak sau Afga puteau reda culoarea întunecată a pielii actorilor afro-americani, în producție s-a ignorat mult timp calibrarea paletei și a luminii acolo unde în imagine sunt persoane de culoare), deși pixelii sugerează un zâmbet strălucitor (fac doi pași, imaginea se clarifică). intru pe site, îmi apar mai multe imagini cu persoane care zâmbesc și râd, este o organizație caritabilă: mergi aproape 4 kilometri cu toată familia și strângi fonduri pentru lupta contra HIV/SIDA. încă puțin și au strâns $400,000.
mă întorc la articolul despre Chloe: ultima frază sugerează că, dacă va exista ceva pe post de monument comemorativ, va fi privat și în afara statului Oregon. cunoșteam pe cineva din Arizona - i-ar fi plăcut să mă urc într-un avion, să ne întâlnim, mi-a dat asigurări că nu se va atinge nimeni de mine atâta timp cât nu-i suspendă ăștia permisul de armă, mi-a povestit cum un magazin din cartier a fost transformat de ICE într-un centru de detenție pentru migranții „ilegali” și în timp ce se plimba noaptea pe răcoare se auzea cum copilașii lor urlau și urlau…  - care avea prieteni în comun prin Portland, așa am auzit.
Chloe Sagal era în vârstă de 31 de ani, dezvolta jocuri video independente și era o femeie trans. a devenit cunoscută pe Internet în 2013 după ce a dus o campanie de donații pe Indiegogo pentru un tratament contra otrăvirii cu metale, bani care s-au dovedit ulterior a fi pentru o operație de gender reassignment (până în 2014, asigurarea medicală ignora acest gen de operație ca fiind în aceeași categorie cu operațiile estetice). în urma acestei știri, a devenit ținta unor utilizatori de pe Kiwi Farms, o comunitate de hărțuitori care agresează pe Internet persoanele pe care le consideră „deviante” sau „bolnave mintal”; unii dintre aceștia o raportau pe Chloe Sagal ori de câte ori vorbea despre problemele sale de sănătate și despre posibilitatea sinuciderii în postările de pe Facebook, așa încât i-a fost suspendat contul de mai multe ori în lunile de dinaintea morții.
(Facebook a țintit prin politica sa eliminarea conturilor ale căror nume nu se potrivesc cu numele legal al fiecărui utilizator, politică prin care nenumărate persoane LGBTQ+ și/sau care prestează muncă sexuală, ori pur și simplu performează în drag, au fost alungate din rețea sau forțate să-și schimbe în mod regulat numele și numerele de telefon și să evite cumva să fie raportate; de pe urma acestei politici am avut și eu de suferit, Facebook obligându-mă să dovedesc printr-o carte de identitate că mă numesc yigru zeltil, așa că ironia face că a trebuit să mă trec pe numele de care mă voi lepăda într-o zi, numele dintr-un act pe care l-aș arunca la gunoi, cum aș arunca și Facebook-ul de care însă am ajuns să depind, așa cum depinzi când ești o persoană fără autonomie financiară, care nu-și poate negocia nici capitalul simbolic în favoarea sa, ale cărei venituri depind de respectabilitatea aparenței în fața atâtor oameni - gura slobodă a lumii - care nu au toleranță și nu au empatie în fața condiției tale diferite, aproape oricare ar fi aceea și cu atât mai mult dacă „bifezi” mai multe marginalități; reacționarii au grijă să demonteze sau să prevină cât mai multe plase de siguranță, în așa fel încât chestiuni precum tranziția - cum arată Preciado în Testo Junkie, controlată, ca și contracepția, de interesele complexului medical, „farmacopornografic”, care îi șantajează pe oameni cu dorința lor - să rămână privilegii - dorește-ți: viața demnă ca pachet premium -, să sacrifici liniștea și propriul timp pentru câștigul altora - ba chiar, la o adică, unii nu ar vrea nici să te exploateze, pentru că văd în asta un favor - și să riști totul, de aceea și ratele mari de tentative de suicid, pentru că te gândești că viața asta prin care trecem devine prea grea din cauza suferinzilor de darwinism social care abuzează de libertățile lor ca să facă rău, care vor cel puțin să te izolezi, mai mult atom decât fagure.)
m-am gândit să scriu (dar doar îl începusem, fiindcă apoi a trebuit să mă apuc serios de muncă și nu prea am mai avut chef de literatură) un roman „tezist”, cum știam că ar fi fost etichetat, despre toate încrengăturile posibile din tot acest context sociocultural, geografic, ca să înțeleg mai bine cum un oraș care pe la începuturile sale era atât de rasist (prin 1859, întregul Oregon era teritoriu interzis pentru oamenii de culoare, singurul stat american care a mers într-atât de departe cu segregaționismul) a reușit cumva, nu fără hopuri și nu fără ca rasismul, bunăoară, să persiste în anumite privințe, să fi dezvoltat totuși în ultimele șase decenii o contracultură atât de prolifică încât să devină un clișeu, un stereotip ideea că Portland-ul e „ciudat”, e „diferit” (și într-adevăr, sunt atâtea orașe-port, cum este și Constanța mea natală, care nu au avut genul acesta de traiectorie în istorie, alt lucru pe care am vrut să-l înțeleg).
lozinca neoficială a orașului, mai ales de când cu serialul Portlandia: Portland, stay weird. ecologism (sau cel puțin asta e reputația pe care o are orașul, că dincolo de „infrastructura verde” încă au probleme, de exemplu, cu autoturismele), progresism (Ursula K. Le Guin), hipstăreală pe pâine artizanală, ba chiar și anarhiști (chiar în timp ce scriam asta am aruncat un ochi pe Hyperallergic și am citit despre cum niște anarhiști din Portland au dezvoltat un dispozitiv de încălzire a oamenilor fără adăpost, fiindcă în unele orașe americane mor sute de oameni fără adăpost în fiecare iarnă din cauza hipotermiei, iar în orașe precum Los Angeles își improvizează locuințe pe trotuar mii de persoane tocmai pentru că e mai cald acolo).
după ce polițiștii din Minneapolis l-au omorât pe George Floyd în 2020, anarhiștii din Portland au inițiat o mișcare, au urmat marșuri de protest declarate revolte timp de mai multe luni, în care poliția locală a uzat de forță nu de puține ori - despre asta nici n-aș fi auzit dacă nu se făcea că au intervenit niște forțe federale cu dube fără marcaje în care erau luați pe sus fără explicații trecători ce se nimereau prin zonă…
n-am apucat încă să scriu romanul, deși aproape că pregătisem deja și un playlist cu muzică locală pe care s-o ascult (prin anii 2000, Portland-ul se pare că avea reputația de a avea o scenă locală cu un public foarte fidel; între timp, gentrificarea orașului și scumpirea imobiliarelor se pare că au afectat scena culturală), mai bine notez aici conceptul, să nu se piardă. dar apucasem atunci, în 2018, să public în Echinox textul acesta scris pe când mă aflam virtual în Scenic Portland View, de unde se văd la orizont munții vulcanici:

vise în portland
de aici se văd în depărtări
munții mai albi
ca oamenii ziși albi
ce au întemeiat acest loc,
mai curat, mai uscat
cu ura sub preș.
mi-ai spus, „ura noastră
de ce-i diferit    
ne-a făcut în timp
să ne transformăm
în ceea ce urâm”. dar
istoria reintră pe fereastră.
cine dă să intre în cafenele
se va lovi de etichete:
este aceasta a safe space
sau nu este și atunci
„pleacă în altă parte sau
de unde ai plecat”.
dar vin de nicăieri, de la marginea imperiilor, am venit aici tocmai ca să fug de toți câinii care te latră că le-ai încălcat teritoriul din capul lor (îmi pare rău că jignesc câinii), îmi ridic ochii din cartea unei poete care a recartografiat harta lumii mutând reperul la Vancouver, de ce, uite așa, pentru că este orașul ei, pentru că se poate, cam așa cum au avut tupeul micii descoperitorii să-și facă pe „pământurile noi” orașe cu nume stil Noul Acasă, dar ăia nu erau în stare să înțeleagă capcana, numele este o cutie de aluminiu, un plastic care nu ar trebui să dureze așa de mult și, uite, de aceea mi-am pus un nume care nu vine de nicăieri și se va veșteji cu vremea, o pungă biodegradabilă pusă pe față, cu o fantă cât să ne putem iubim, omule, fi-ți-ar grația de parazit
cine dă să intre în cafenele
se lovește de sticlă,
prețurile sunt afișate
fără milă pentru cei ce
respiră în plus față de
cât este rentabil.
mi-ai spus, „soluții dacă sunt,
se vor găsi. capitalismul
le va manageria pe toate”.
„dada, cum ar fi să plătesc
cafeaua cu o poezie și
când nu e ziua poeziei...”
de aici se văd în depărtări
munții mai puri
decât orice puritate
la care ar visa cei ce
caută să-și omoare o parte
din ei, din ceilalți.

rådhusgaten, bergen. Alexandra Pirici mi-a oferit cartea asta care se numește The Imaginary Reader și e finanțată de orașul Bergen.
norvegienii ăștia sunt niște naționaliști turbați, își dau petrodolarii prețioși pe prostii, cum ar fi finanțarea artelor, muzicii, literaturii! îți poți imagina așa ceva? (detectorul de sarcasm se strică.) chiar dacă e mai frig pe-acolo, îmi vine să mă fac norvegian, islandez, ceva (dacă îmi vine, e de ajuns asta?).
sperând că ar fi de ajuns pentru a mă primi, o să le spun: ascult muzica voastră din adolescență! numai din Norvegia știu vreo patru case de discuri cu muzicieni foarte tari: Hubro, Rune Grammofon, Smalltown Supersound, ca să nu zic de Röyksopp la care mă uitam pe MTV, când nu aveam alternativă mai bună la tembelizor (acum nici nu mă mai uit la televizor, e bun doar ca ecran pentru filme de pe net).
înșir referințele astea muzicale nu ca să mă laud că știu ce nu știe toată lumea, îți zic ca să căuți pe net și să vezi dacă îți poți forma niște legături noi; dacă le știai deja, înseamnă că doar mă foloseam cu textul meu de infrastructura afectivă pe care o vei fi dezvoltat până la vârsta asta, iar dacă reușești să-ți reîmprospătezi frecvent infrastructura afectivă și deci să-ți faci legături neuronale noi, ai felicitările mele.
încă din 1961, Jane Jacobs susținea că oamenii și spațiul urban care îi înconjoară formează același ecosistem și că orașul se dezvoltă după cum sunt folosite spațiile sale. așa zice în cartea asta; nu știam de Jacobs până să citesc aici, cum nu știam nici de Cornelius Castoriadis.
Espen Sommer Eide apropo de Kant: „Dacă nu poate calul de muncă să înfățișeze frumusețe gratuită, atunci cum rămâne cu travaliul artistic? Ar părea imposibil ca activitatea artistului, valoroasă și utilă din punct de vedere social cum este ea, să devină vreodată frumoasă.”
autoarea norvegiană Ingerid S. Straume sugerează că ar trebui să „privim activitățile imaginarului drept resursele noastre cele mai de preț, și nu timp pierdut, evaziune și absentarea din fața realului” și deci să percepem altfel „reveria, joaca și speculația”, iar în acest punct Castoriadis arată că imaginarul ar fi abilitatea umanității de a crea alte forme de societate, deoarece societatea și formele și normele sale instituționale sunt rezultatul unor ficțiuni.
Simon Sheikh, curator: „O expoziție sau o lucrare de artă trebuie să imaginează un public astfel încât să-l producă, iar pentru a produce o lume în jurul său, un orizont. Așa că dacă ne mulțumește lumea pe care o avem acum, ar trebui să continuăm să facem expoziții și lucrări ca dintotdeauna și să reluăm aceleași formate și circuite. Dacă însă nu ne mulțumește lumea în care ne aflăm, deopotrivă lumea artei și lumea într-un sens geopolitic mai larg, va trebui să producem alte expoziții: alte subiectivități și alte imaginarii”.
nici pe mine nu mă mulțumește
dar parcă e mai ușor să zici lucrurile astea
când primești bani publici
să te gândești la lucrurile astea
în timp ce îți bei cafeluța în parc
unde vilde&inga ciupesc corzi și păsările ciripesc
din bani publici
eu de la mare distanță
(în confortul unui apartament ceaușist
întreținut de părinții mei
pe care va trebui într-o zi să recompensez pentru asta)
ascult cum vilde&inga erau într-un parc în oslo
și dacă pot așa să mă transpun
să simt că acel loc mă conține
atunci mă tentează mai puțin să mă raportez la
locul de unde am venit
și astfel să-mi consum energia apărându-mă
- față de ce?
nu în această carte, dar în descrierea de pe Bandcamp a unui album de la Vilde&Inga am găsit acest fragment din „Înțelegerea arhitecturii” (Robert McCarter și Juhani Pallasmaa): „Senzația de loc [placeness] poate veni dintr-o impresie a clarității, dar și dintr-un simț al misterului, al constrângerii sau al abundenței experimentale, al regularității sau spontaneității. Un loc poate avea granițe, mărime și proporții, dar poate fi imens, cum este un continent sau o țară, larg, precum un oraș sau o piață ori bulevard, mic, cum este camera sau casa cuiva, ori intim, cum este locul preferat al cuiva dintr-o cafenea”.
mă așez într-un loc ca să simt că am deschideri, nu ca să mă închid în ceea ce pretind că mi-ar aparține (ce ar avea de zis Deleuze și Guattari despre asta?).
în articolul Recoltând tiparele vieții tale sau Un autoportret din perspectiva unui eșec sau O dronă planând, Valentinas Klimašauskas se întreabă dacă nu cumva miturile „individului, sinelui” fac și ele o parte problematică din conceptul de autobiografie sau autoportret - cine are statut de vedetă (subliniază el) deține privilegiul de a-și putea curăța (curatoria) auto/biografiile, cine e suspectat de terorism este analizat de mașinăriile supravegherii după reguli nedivulgate (nedemocratice, în fond), iar în ceea ce ne privește pe noi, învățăm limba prin copierea limbii celor din jur, învățăm viața prin copierea vieții celor din jur…
ideea noastră de autobiografie repetă la rândul ei niște tipare,
spune-mi cu ce te poți lăuda că ai făcut în viață,
nu că într-o zi de primăvară din anul calendaristic 2009
ai simțit pentru câteva ore doar că lupta s-ar fi încheiat
și că ai putea face orice fără nicio supărare
că nu faci ceea ce vrei să faci,
stare pe care n-o poți explica sau repeta,
așadar, rămân în viață, lăsând firimituri de date în urma mea ca toată lumea, și merg mai departe crezând că n-aș putea ajunge  niciodată să fiu în situația lui Khaled El-Masri, „un cetățean german arestat de către ofițerii macedoneni în ajunul zilei de 31 decembrie 31, deoarece a fost confundat cu un suspect Al-Qaeda cu același nume” și stai să te gândești dacă toate astea sunt în numele  siguranței sau în numele profiturilor.
uneori aproape că ai prefera dacă, precum în The Making of Americans al lui Gertrude Stein, din tot ceea ce facem să rămână doar niște gesturi, niște verbe de acțiune; ca în Borges, niște ființe termice, care se disting doar prin punctele de temperatură, viziune de Predator care mai iese la aer ca să aibă pe cine bârfi…
tot Valentinas Klimašauskas a scris un roman, Alfavilnius, în care protagonistul este un autor în pană de inspirație care își comandă via telemarketing un implant neuronal care i-ar permite să-și descarce gândurile și visele direct din creier pentru a le transforma în manuscrise publicabile; în același timp, lectura lineară a romanului însuși este zădărnicită de structura sa fragmentară și de paginile de text tăiat în așa fel încât se mai pot citi, deși nu este clară intenția tăieturii și în ce măsură este completă sau incompletă lectura romanului fără aceste pasaje - pasaje în care ni se atrage atenția asupra unor lucruri care sunt tabuizate în societatea și lumea literară din Lituania.
sună cam transumanist (și transumanismul e problematic, pentru că pornește totuși de la separarea carteziană minte-corp, iar Descartes era un imbecil care își făcea în cap film horror din momentul în care va întâlni un replicant; totuși, în fundal e o sâcâitoare reminiscență gnostică, un deșeu arhetipal, iar cu deșeurile arhetipale e cam greu să te pui, mai devreme sau mai târziu te bântuie și nu te lasă până nu le satisfaci într-o manieră cât de cât social acceptabilă, ceea ce era cumva mai ușor dacă toată lumea era la un nivel de înțelegere psihologică la care însă ajungi foarte greu, poate nici asta nefiind condiția suficientă), dar mă rog, ideea din carte îmi amintește de persoane care-mi sunt dragi și care și-ar fi dorit să-și poată folosi imaginația în stare cât mai brută și se văd în fața manuscriselor constrânse de lipsa timpului, de capacitatea redusă de concentrare și organizare, de o stimă de sine scăzută și o percepție negativă asupra propriului bagaj cultural - limite triste. la polul opus, eu nu mai cred neapărat așa de tare, ca în primii mei ani, primii ani de când scriu și am început să conștientizez niște lucruri, în virtutea spontaneității - „prima decizie e cea mai bună decizie”.
mi se important cu/în ce/unde scrii. după ce am trecut de la a scrie versuri cu pixul în caiete la a scrie pe telefon, iar apoi într-un document electronic al cărui format este codat de o corporație pe care tatăl meu o idolatriza (fără să cunoască agresivitatea politicilor lor corporatiste și cum au făcut orice ca să dețină monopol inclusiv la noi în țară), pe calculator, pe un ecran ai cărui pixeli nu-și fac simțită prezența (pe undeva, nu știu de ce, parcă prefer să aibă hârtia textură să simți că a fost un fel de carne și asta să te facă să te simți un fel de grijă față de limitele violenței care pare a fi aproape inevitabilă, un fel de responsabilitate pe undeva), simt că s-a schimbat ceva, că acum este o experiență netedă, care satisface partea aia care zice: hai, hai, cât mai repede, fă-ți nevoia, mai e și altc(in)eva la coadă, mereu e așa.
poate aș scrie altfel (cum? contează? e un privilegiu dacă te afli într-un punct în care îți poți pune întrebarea asta) dacă îmi cumpăr o mașină de scris, dacă m-aș trezi în fiecare dimineață la primele ore, dacă aș purta alte haine, dacă aș avea o altă alimentație.
a rămâne într-un loc suficient de mult timp este ceea ce le permite unor oameni să-și dezvolte sau să-și inhibe un anumit ceva care pare că le aparține (poate problema este cu modul nostru de a gândi, cu pronumele posesive, cu ideea că orice ar putea să fie o posesie, și nu ceva lângă care se întâmplă să fim în acel moment) - și trebuie să ne punem de acord că le aparține ca să vorbim despre ei.
dar persoanele care se mișcă prea rapid amețesc oare sau de la bun început s-au călit? te poți căli sau rămâne doar traumă?


austin, texas. intru pe NUMTOT (grup de meme cu urbanistică și transport feroviar) aflu că în Austin e anotimpul alergiei la polenul de cedru. de ce strănută lumea? din cauza sexismului botanic!
se pare că în orașe (oare doar la americani?) s-ar planta mai mult copaci de sex masculin, care produc polen, ceață de polen!
nu se plantează la fel de mulți copaci de sex feminin care ar putea captura polenul, deoarece produc semințe.
sinusul cetățenilor poate suferi în continuare („vrei să spui că respir acum sperma copacilor!?”), a contat mai mult să consume mai puțin municipalitatea pe măturat semințele…
ah, limitarea producției fructelor și murdărirea trotuarelor… cum îmi amintesc că la boema, în constanța, existau niște arbuști de mur (poate mai sunt, dar mă îndoiesc), în jurul cărora s-au făcut parcări… până ce s-au tăiat și ei, că boșilor nu le plăcea senzația asfaltului însiropat cu sucul murelor când coborau din autoturismele lor prețioase
ce irosesc atâta spațiu din lume,
lumea ca spațiu carosabil,
lumea ca parcare,
ce nu poate fi împărțită cu
atâția copaci demni de a fi „toaletați”,
că altfel pot cădea peste un prețios parbriz
ori nu se mai vede mașina din apartament,
nu mai pot dormi proprietarii de mașini
de grija mașinilor,
săracele mașini zgribulite în frig…
în fața apartamentului părinților mei din constanța
din grădinile vecinilor din copilărie
nu a mai rămas decât un rest de vie,
grădinile pe care le priveam mai mult prin gardul viu
au devenit o parcare,
iar majoritatea copacilor de lângă bloc
au fost „toaletați”,
probabil cineva așteaptă să-i mulțumesc
că am acum un pic mai multă lumină în casă,
dar s-a mai redus și din intimitatea oferită de frunze
(o existență „toaletată”, ca să-l parafrazez pe Adorno)...
dar se dovedește că de fapt lucrurile stau mai complicate.
cică nici copacii femeiești nu absorb așa de mult polen (restul oricum ar pluti în derivă), și oricum cedrii nu sunt atât plantați, cât „buruienesc” locul.
cică existau focuri sezoniere (cam ca în Australia, unde restituirea sistemului de incendiere al aborigenilor ar mai fi redus din totalul suprafeței incendiate) care mai restrângeau populația cedrilor, iar non-intervenția umană ar fi produs în acest caz un dezechilibru.
nu știu cum vine treaba, tot ce știu, fără să miros încă, sunt semne ale extincției.
de altfel, există o pagină de Wikipedia pentru „sexismul botanic”, ca sintagmă atribuită horticultorului Tom Ogren, însă articolul este marcat ca fiind de o neutralitate și legitimitate discutabile.
nici nu mai știi dacă să-i crezi sau nu pe editorii de pe Wikipedia, că i-am văzut nu de puține ori ștergând articolele unor personalități doar pentru că editorii respectivi au bătut cu pumnul în masă: „bă, n-am auzit de tine, deci nimeni nu te știe, ce relevanță ai?”
un lucru e cert, modernitatea chiar a fost de multe ori o pierdere, excluzând alte moduri de a privi, de a simți, de a fi, ceea ce este mai puțin cert e ce ar fi de făcut în continuare, fiindcă ar fi iluzorie orice încercare de a restabili o versiune mai veche ca și cum ar exclude mecanismele ce au dus în punctul în care ne aflăm azi, dar această iluzie este un adevărat miraj care face ravagii în continuare.
apropo, Oyèrónkẹ́ Oyěwùmí argumentează în Inventarea femeilor că este discutabilă „categorizarea genului, ideea că aceasta ar fi ceva natural și universal în condiția omenească. Am arătat că genul nu aparține ontologic de etosul Yorùbá și, în consecință, prezența unor construcții de gen, ce pot fi identificate în limbă, istorie și instituții, e în cel mai bun caz dovada unor schimbări sociale recente, iar în cel mai rău caz confirmarea unor impuneri străine”. mai exact, „etosul Yorùbá” ar fi stratificat, în schimb, după vârstă, teorie pe care iarăși alții o contestă și o consideră părtinitoare…
în studiile sale antropologice privitoare la Papua (Noua Guinee), Margaret Mead observa deja că societățile „primitive” atribuie indivizilor roluri diferite ce nu se aliniază determinismului biologic occidental…
în Samoa, o parte a culturii tradiționale o reprezintă persoanele faʻafafine, un rol între masculinitate și feminitate. unele culturi ale nativilor americani recunosc asemenea persoane pe care activiștii le numesc acum persoane „cu spirit dual”, fără ca noua sintagmă să fie acceptată de toată lumea ca înlocuitor pentru vechile denumiri deja existente, multiple, dintre care unele desemnau roluri ceremoniale mai degrabă decât de gen.
unora le place să spună că prețuiesc diversitatea culturilor omenirii, dar multitudinea dă bătăi de cap birocrației, care caută eficientizarea, unificarea și omogenizarea, cuvinte care rimează cu suprimarea, adică violența colonială, impunerea modernității cu forța (dacă îți plac unele aspecte ale modernității, greu de admis critica decolonială conform căreia chiar dezvoltarea acestora a fost inseparabilă de exploatare, privatizare, suprimarea și ridiculizarea indigenilor - și, după cum se poate vedea, fostele imperii coloniale nu au acceptat nici până acum să-și asume o autocritică oficială). și mai e și faza aia că eticheta de world music s-a inventat doar pentru că le venea peste mână magazinelor de muzică să realizeze câte o categorie pentru fiecare gen de muzică venită din altă parte a lumii decât SUA sau Marea Britanie, doar că acum Internet-ul îți permite să auzi de gamelan și de toate subtipurile de gamelan, nu ar mai trebui nici să te gândești că numai muzica clasică europeană ar fi fost culmea civilizației.
dar, ei bine, acum ni se și cere să ne definim cu precizie (chiar și când o devenire nu se lasă astfel definită) pentru a se veni cu precizie în întâmpinarea nevoilor noastre, și uneori chiar putem să ne întrebăm la ce bun și ce ne așteaptă atunci.
corporațiile căutau oricum să inventeze noi nevoi, zic bogdaproste pentru apariția încă unei nișe de consum, iar treaba asta poate să stimuleze în plus o parte a forței de muncă (e ok să fii cine ești, dar vezi să-ți ceri drepturile, să nu care cumva să te sindicalizezi, ok?), timp în care pot pretinde că reprezintă o forță socială pozitivă, deci să aibă o imagine pozitivă! cât de simplu!
„pozitiv”, tușesc unii și bolborosesc ceva despre cum „trebuie să faci ca romanii în Roma”, doar că nu se mai știe cine sunt romanii și dacă nu cumva s-au lăbărțat pe mai toată planeta - sau mai puțin unde sunt „policentriștii”... da, da, ăia care doar vor alt imperiu, mai pe gustul lor, dar te fac să crezi că-ți vor suveranitatea…
te întreabă cineva unde vrei să te naști?
de ce să nu ai voie să te deranjeze aranjamentele făcute de contemporani și înaintași?
ai privilegiul să te poți muta oricând într-o altă țară, într-o altă cultură?
va reuși transplantarea?
(îți vine în cap, irezistibil și inevitabil, un hit infect care avea refrenul: „nu ne-am născut în locul potrivit, dar nu-i nimic”…)


trei zile

Rețeaua constată o scădere a activității utilizatorului
pe parcursul a trei zile în care a petrecut mult mai puține minute online.
de fiecare dată vii în alt corp
pentru același răstimp
prea puțin pentru dorința mea
prea mult pentru nemeritul meu
pentru trei zile
se petrece mirarea
de a fi împreună
niciodată parte a locului
față de care provocăm contrast
locul e mereu același
întotdeauna aici și acum
fără racord la oriunde altundeva
ce m‑ar face să uit că ești lângă mine
când mă ții și mă strângi
ne leagă aceleași plăceri
și atunci mă las încet
încet e cuvântul safe
să nu merg nicăieri anume
un privilegiu nemăsurat
să plătești tu pentru asta
dar numai trei zile durează liniștea
și înapoi la motoarele ce mi te‑au adus
fără să ne gândim
că pentru proximitatea noastră scumpă
și‑au dat energia oamenii și măruntaiele pământului
îmi spun atunci că trebuie să facem economie
că oricum liniștea ta îmi va ține de sete
că m‑ai liniștit îndeajuns
dar mai târziu pământul reavăn tot se pierde
înapoi la balta ecranului
implorându‑te cu o discreție ce dă pe dinafară
deci să aștept următoarele trei zile
din vreun alt an
în care să te apropii
și nisipul din sahara trece mai des prin țară
dar așa
și dunele abia așteaptă zăpada
și tot promit
că voi învăța într‑o zi să fac bani
cum fac alții
ca și cum ar respira
dar eu nu‑s alții
îmi vând liniștea pentru puțin
la o margine fără ieșire care să‑mi placă
o neplăcere de neconceput pentru tine
și flăcările se mai retrag
și marea își mai schimbă culoarea
ce ți‑aș putea spune
care să fie material de construcție
în vântul care bate între două ape...
Rețeaua constată că activitatea utilizatorilor atunci când sunt îndrăgostiți se reduce vizibil și se împarte între aceștia, reducându‑se și profiturile noastre.

[Poezia asta a fost scrisă inițial pentru cadrul Cenaclului X, un cadru al persoanelor queer, care nu se încadrează în norma sexuală dominantă a societății (ceea ce se intersectează cu alte norme: de exemplu, autismul e pe spectrul neurodivergențelor, ca neurotipuri distincte de „normalitatea” neurotipicilor), sau încă dominantă în partea noastră de lume (în jurul acestui „încă” plutind mult praf de pușcă), iar acolo în cenaclu s-a pus întrebarea în ce măsură sau dacă chiar este o poezie queer.
Cred că s-ar putea demonstra treaba asta și pornind de la „fenomenologia queer” gândită de Sara Ahmed, care pune problema la modul: nu „orientare” (vine de la Orient?), nu „deviere de la normă”. De fapt, atracția dintre corpuri este reglementată ca să fie restrânsă. Un corp este queer în momentul în care este atras de corpuri de care „nu ar trebui să fie” (de ce nu?). Ce am scris nu este „explicit” (deși ar putea deranja orișicum pe inchizitorii care vor recunoaște codurile subversive), dar lasă să se înțeleagă că ascunde o asemenea transgresiune, care explică această cealaltă restrângere, a posibilităților prin care se pot exprima public asemenea corpuri.
În timp ce alte persoane din cenaclu, poetx care se lasă inclusx în acest „-x” care poate fi perplexant, duc provocările în câmp deschis, după posibilități (e și aici problema unui fel de privilegiu, față de cine se află în poziții vulnerabile și își asumă riscuri scriind sau participând orișicum), am preferat cumva ceva „infra-”, poate și dintr-o anumită lașitate, sau poate și din dorința de a nu da explicații (pentru că asta la noi este asociat instinctiv cu sectarismul, cu prozelitismul!) sau de a proteja persoane dragi care însă n-ar putea înțelege de ce m-aș expune, chiar dacă „gura lumii” e la concurență cu un vid. Deja eram într-o poziție suficient de marginală încât poate nu a surprins atunci când am apărut în antologia Adăposturi, sau în orice caz ecourile nu au ajuns la mine. E ca și cum deja nu aveam mare lucru de pierdut, e ca și cum deja scria pe fruntea mea că nu sunt „ca toată lumea”.
Revolta mea am lăsat-o, poate de prea multe ori (chiar și după ce am conștientizat și mi-am autoironizat pornirile de „război al tastaturii” în cartea mea anterioară, ulei de palmier), să se strecoare în dezbateri cu necunoscuți și cunoscuți care nu-mi pot ierta acum intransigența (cum însă și mie mi-e greu să le iert înțelegerea prea limitată a lucrurilor).
În schimb, tandrețea mi-a fost foarte greu să o scot la iveală, adică s-o verbalizez. Nu am pornit de la o convenție anume de poezie de dragoste, ci m-am sprijinit, ca într-o cârjă, de observația pe care am avut-o chiar în timp ce am avut prima dintre experiențele erotice din care derivă ceea ce am scris. Nu numai percepția timpului era diferită, ci și relația mea cu Internet-ul, cu Facebook-ul cel prea de toate zilele. Prietenii mei nu de puține ori mi-au zis că stau prea mult pe Facebook, însă mustrările lor nu aveau niciun efect. Pe când alături de persoana pe care o iubeam, și pe care nu o puteam avea alături pentru mai mult decât un sfârșit de săptămână înainte ca fiecare să se întoarcă în mediul său ostil, simțeam o detașare organică, o sațietate care venea de la sine. Spre deosebire de aproape orice alt context, chiar nu doream să fiu în altă parte în același timp.
Placată pe această observație intuitivă este ideea pe care am extras-o ulterior dintr-un studiu despre activitatea unor utilizatori de Facebook în timpul și în afara unor relații de dragoste și am transpus-o într-un discurs ironic „personalizat”. Unor oameni le place să vorbească despre Facebook ca și cum ar fi aproape o persoană (corporațiile sunt „persoane”, fie și juridice). Așa că am întreprins o ciocnire care, deși nu prea s-a folosit de cuvinte deja date și o ordine a lor, o asociez cu poezia conceptuală, care în definiția mea implică și această ciocnire a modurilor diferite de a scrie și/sau a citi, inclusiv moduri care sunt considerate ca nefiind „poezie” sau „literatură”, ori adecvate pentru așa ceva. Oricum am mai defini-o, literatura implică pentru mine în primul rând o lărgire…
Queer mai înseamnă și „eșec”. Careavasăzică, am eșuat în a mă adapta la cultura „mea”, la normele dominante acolo unde s-a întâmplat să mă nasc, la așteptările unora din jur, pentru care sunt sau voi deveni din acest moment o oaie neagră. O viață „ratată”, „distrusă”, spre satisfacția altora. Dar ce înseamnă a nu fi „distrus”? În moduri indirecte, „normalii” conștientizează că sunt captivi în banalitatea lor, altfel nu ar fi avut niciun interes față de orice ar fi altfel. Iar banalitatea lor frumoasă este totuși o construcție istorică. Aurel Codoban (un eseist cu mai puține scăderi decât alții din România, aș spune), în cartea sa Amurgul iubirii, are niște concluzii, care m-au surprins și pe mine, referitoare la ce înseamnă sexualitățile minoritare și poziția femeilor în societate acum și în viitorul imediat. Asta ca să aveți o altfel de înțelegere a ce se întâmplă. Chit că nu s-a tradus încă din Sara Ahmed, care ar fi încă mai controversabilă.]


via zamboni, bologna. „nu vreau să mă aștept la nimic de la viitor, așa că-mi încep viitorul ca artist”. O spune nu Ghiu, deși lucruri asemănătoare spuse cu alte cuvinte sunt și în Linia de producție, ci Berardi în The Uprising, tratat despre poezie și finanțe.
încearcă să-l vizualizezi pe cel supranumit Bifo - și încearcă să nu râzi, așa se semnează el, încearcă să nu te gândești la beef-uri sau la beef, pentru care creștem atâtea și atâtea biete bovine, pe care apoi le mai și omorâm, cum să facem să nu le mai omorâm?... - cum iese de la bibliotecă și îl aștept de după coloane și aici te rog să pretinzi că ar fi verosimil că ne cunoaștem personal - cum se întâmplă în filme, că extraterestrx vorbesc în engleză - și uite că pur și simplu îi propun să mergem în Giardino del Guasto
în jurul nostru, aici în orașul celei mai vechi universități, de la care vine și numele acelei reforme neoliberale ce a dus la degradarea învățământului universitar din Uniunea Europeană,
se văd urmele istoriei.
istoria nu doarme.
fukuiama n-a îngropat-o.
nici eu nu mai pot să dorm.
și cum trecem prin Piazza Giuseppe Verdi, unde sunt mereu oameni, ne suflecăm din priviri, mai ales el căruia îi cam vine așa să le zică unor tinerx să o lase mai moale butonatul pe smartphone (mă fac că plouă, fiindcă prietenx îmi zic fix aceeași chestie, de parcă sunt într-o campanie antidrog de duzină, dintr-acelea care mai rău îți induc efectul de fruct interzis), dar
pur și simplu mergem mai departe, o luăm la dreapta pe Largo Respighi, pe lângă Teatro Comunale, mirosul de la pizzerie îmi face ceva la sistem… dar ajungem imediat la Piazzetta Francesco Molinari Pradelli și apoi la grădina asta suspendată unde ne așezăm frumos, în așa fel încât ventilatoarele să nu ne bată în urechi.
„finanțele sunt o tumoare matematică ce traversează societatea. Iată dogma neoliberală: reducerea vieții sociale la implicațiile matematice ale algoritmilor financiari. Experții financiari zic: ce e bine pentru finanțe e bine și pentru societate...”
imaginează-ți că încerc cu fața mea de o expresivitate destul de arbitrară să arunc o privire memabilă care să zică: îhîm, așa deci, ce chestie… dar și ce exprimare magistrală… dar nu cumva riscăm un pic cu metafora asta poate puțin cam biologistă, nu ar zice poate și fasciștii ceva cu „cancerul societății”...?
„producția înțelesurilor și valorilor ia forma partogenezei: semnele produce semne fără să mai treacă prin corporalitate [flesh], iar valoarea monetară produce mai multă valoare monetară fără să fie realizată mai întâi prin producerea materială a bunurilor.”
- eh, aici pun pauză ca să atrag atenția că, dacă nu era evident, îi pun în gura lui Berardi niște fragmente traduse liber(Ghiu să mă judece) din ediția semiotext(e)/MIT Press (pdf-ul aruncat de cineva pe selforganizedseminar)
„în primele pagini din Capitalul, Marx explică cum valoarea este timp, acumularea timpului. Timpul reificat, timpul care a devenit lucruri, bunuri și valoare. (...) Cândva era posibil să determini timpul necesar producerii unui lucru. Apoi la un moment dat munca a încetat să producă lucruri materiale, ci mai degrabă semne. (...) Relația dintre travaliu-timp și valoarea se evaporă” - teme pe care le-ar discuta mai întâi Baudrillard în 1976, la câțiva ani „după ce Nixon a liberat dolarul de sub standardul aurului. În locul măsurii, violența. Care este acțiunea sau procesul determinării valorii? Forța, violența. Cum decidem, de exemplu, cursul valutar al dolarului? Prin violență”.
despre ce violență vorbești, măi? Nu ziceai că ne-am destrupat? (Îi rog pe unii să mai aibă puțină răbdare până să mă trimită forțat înapoi la poezia lirică.)
„putem spune că în era digitală puterea este totul despre ușurarea lucrurilor. (...) Într-un mediu hipercomplex ce nu poate fi înțeles (...) de către mintea individuală, oamenii vor urma traiectorii simplificate și se vor folosi de interfețe ce reduc complexitatea”.
cum ar fi rețelele acestea sociale ce fac să pară că ne putem conecta cu oricine de pe glob!
„mobilizarea permanentă a energiei psihice în sfera economicului este simultan cauza și efectul virtualizării contactului. Însuși cuvântul „contact” ajunge să însemne tocmai contrariul contactului: nu atingere corporală, nu percepție epidermică a prezenței senzuale a celuilalt, ci intenționalitate intelectuală pură, perceperea virtuală a celuilalt.”
auci! asta chiar m-a durut. ca să traduc deliberat prost o memă, simt atac personal… îmi vine acum pur și simplu în minte toate eșecurile mele în relațiile online și toate frustrările mele că oamenii care-mi plac par să fie oriunde în altă parte decât în țara infectă în care locuiesc.
„comportamentele sociale de azi par a fi prinse în tipare de interacțiune regulate (...) - automatizarea cuvântului, înghețarea sa în viața dizempatică a unei societăți ce a devenit incapabilă de solidaritate și autonomie, automatizare ce are loc la nivelul monetizării și supunerii la ciclul financiar. Nu doar proprietarii burgheziei au ajuns implicați în finanțe, ci și cine investește în pensii private ș.a.m.d., toți oamenii ale căror viitoruri depind de fluctuații ale bursei de valori asupra cărora nu au control și pe care nici măcar nu le pot înțelege”
bine, și ce treabă are cu poezia?
„dereglare rimbaldiană / dereglementarea neoliberală (liberare de sub constrângerile generate de voința conștientă și supunerea față de automatismele tehno-lingvistice)
Nixon și dereferențializarea dolarului

Știința contemporană și epistemologia sa sunt divorțate de reducționismul economiei financiare
promotorii stabilității financiare cred că matematica și corpul social aparține aceleiași sfere, pe când realitatea nu este însă matematică, iar matematica nu e legislația realității, ci un limbaj a cărei consistență nu are nimic a face cu consistența multistratificată a vieții
finanțiștii nu sunt naziști, dar vor sclavie matematică, netedă
religia financiară
impunerea cauzalității matematice asupra incertitudinii proceselor corporale și sociale ale becoming-other este o greșeală ce dă naștere fascismului
poezia, ca exces al limbajului, este o enunțare insolventă în fața datoriei simbolice
poeții au anticipat deteritorializarea ce va veni cu globalizarea capitalismului
abstracția a detașat epiderma limbajului de carnea corpului lingvistic
jocul reactivării corpului social
tinerii se revoltă împotriva exploatării timpului și inteligenței lor și contra abstracției financiare ce devastează viața socială. generația precarizării, căreia nu i se promite decât un etern ciclu de sacrificii pe altarul datoriilor(dobânzii?)

„trecerea de la capitalismul burghez modern la semiocapitalismul contemporan a avut loc printr-o schimbare în percepția relației dintre muncă, limbaj și timp. Indeterminarea ia locul relației fixe dintre timp-muncă și valoare, astfel încât regimul schimbului devine un sistem aleatoriu de valori flotante. (...) Finanțele au devenit efect de limbaj mai degrabă decât traducerea monetară a unei anumite cantități de bunuri fizice. (...)
.
trebuie să descâlcim viitorul din capcanele creșterii și investiției
umanitatea îmbătrânește. ceea ce s-a considerat a fi o binecuvântare, prelungirea speranței de viață, se poate dovedi un blestem dacă mitul energiei nu este restrâns și înlocuit cu un mit al solidarității și compasiunii, al cooperării și împărtășirii
viitorul s-a terminat. să ne asumăm condiția postfuturistă: gata cu acumularea și creșterea, ori redistribuim averile dobândite de pe urma muncilor industriale și a inteligenței colective, ori urmează un secol de mizerie și violență

finanțele sunt funcția transversală a imaterializării și acțiunea performativă a indexicalității. statisticile, indicatorii, temerile și așteptările nu sunt reprezentări lingvistice ale vreunui referent economic ce ar putea fi regăsit undeva în lumea fizică, semnificanți ai unui semnificat.
banca timpului e un fel de tautologie
(?) pierderea relației dintre timp și valoare
enigma viitorului. ori îți oferi timpul prezent ca să plătești pentru timpul viitor stocat în băncile germane, ori vei deveni sărac

„tehnica e rădăcina răului” dereglementarea ei poate (trebuie să vezi aici în carte ce elegant explică Berardi fără să se închine la Ellul - așa cum a ajuns s-o facă fostul meu profesor de poezie, care a ajuns să urle de indignare pe facebook la poeziile care nu-i plac: IDEOLOGIE!! -  ori la Dughin și Guenon, fără ca în teoria sa să fim nevoiți să devenim fasciști, adică, așa cum zic Deleuze și Guattari, să ne dorim oprimarea și pentru asta să ne mobilizăm toate resursele în vederea agresării a ce ni se pare că ne perturbă „puritatea”, nu)
aș fi putut să nu scriu cartea aceasta,
poate că puteam să administrez o rețea sau o bază de date,
ajungeam la o zonă a confortului rutinier,
în literatură nu am ajuns niciodată cu adevărat la o zonă de confort
și am rămas într-o stare de hibriditate și de amalgamare care nu se vede neapărat din afară,
din afară se vede că am „zona mea”,
dar a trebuit să-mi asum că e mereu contestabilă,
că simpla mea activitate în viață pentru unii e deja „activism”,
iar aici ei acordă anumite conotații, ale lipsei de subtilitate, absenței esteticului, mersului în răspăr, „vulgarității”,
în timp ce eu mai cresc îndoieli și primesc îndoieli,
ca atunci când mi se spunea că poezia mea suferă de „transumanism”
și nu am aflat nicicând în ce constă acuza asta,
fiindcă eu nu cred că va ajunge creierul meu într-un exoschelet lucios („dincolo era mai ieftin”)
sau că e cu totul separat de corp,
poate e ca atunci când mi se interpretează greșit zâmbetul de pe față
care nu e întotdeauna corelat unei reacții anume
(ce frustrant, nu-mi permit luxul să citez aici tot ce zic D&G în Mii de platouri despre „facialitate”),
dar poate a fost vina mea că am vorbit mai mult despre creier
și restul corpului a rămas într-o amorțeală
că așa e în closet,
părțile doar nu se potrivesc într-un fel și nu e așa de la îndemână relegarea lor,
mai ales când n-ai privilegiu,
dar poate tocmai de-asta am înțeles mai bine ce mi se spunea la lecțiile de lingvistică
despre cum relația dintre semnificant și semnificat este arbitrară
și fiecare limbă redă lumea altfel
și atunci mi s-a confirmat că aparențele nu spun totul,
mi s-a confirmat privirea nu neapărat paranoică, dar ironică și puțin suspicioasă
prin care mi-am făcut mecanisme de apărare, da,
unele care m-au putut răni, care mă pot răni, care pot răni
și stau să mă gândesc dacă trebuie să fie în continuare mai mult o problemă decât o diferență,
dar trebuie să mă gândesc și la consecințe,
acum trebuie neapărat să mă gândesc dacă pot evita o înrăutățire a situației,
dacă nu cumva contribui la o poluare sau alta,
iată că nu am un acasă de la care să pornesc,
că orice zonă de confort în care m-aș plasa oricum m-ar vulnerabiliza
și trebuie să evaluez fiecare adăpost
și să nu mă îmbăt cu apă rece,
să nu mă dereglez în miezul furtunii,
nu tocmai atunci.

Berardi: „Un roi este o pluritate de ființe vii al căror comportament urmează (sau pare să urmeze) reguli ce sunt întipărite în sistemele lor neurale. Biologii spun roi unei multitudi de animale de dimensiuni și orientare similară a corpului, mișcându-se împreună în aceeași direcție și performând acțiuni într-un mod coordonat, precum albinele care construiesc un tip sau se îndreaptă către o plantă unde pot găsi resurse pentru a face miere. (...) În condiții de hipercomplexitate socială, ființele umane tind să se comporte ca un roi. Când infosfera este prea densă și prea rapidă pentru o elaborare conștientă a informației, oamenii tind să se conformeze comportamentelor împărtășite. (...) Într-un sens larg, putem spune că în era digitală puterea este totul despre ușurarea lucrurilor. Într-un mediu hipercomplex ce nu poate fi înțeles și guvernat(?) de către mintea indiivduală, oamenii vor urma  traiectorii simplificate și se vor folosi de interfețe ce reduc complexitatea. De aceea comportamentele sociale de azi par a fi prinse în tipare de interacțiune regulate și inescapabile… automatizarea cuvântului, înghețarea sa în viața dizempatică a unei societăți ce a devenit incapabilă de soldaritate și autonomie, automatizare ce are loc la nivelul monetizării și supunerii la ciclul financiar (producția înțelesurilor și valorile iau forma partogenezei: semnele produce semne fără să mai treacă prin carne, iar valoarea monetară produce mai multă valoare monetară fără să fie realizată mai întâi prin producerea materială a bunurilor), respectiv la nivelul indexicalizării. (..) Poezia și deautomatizarea limbajului, reactivarea solidarității sociale prin reactivarea forței dezirante a enunțării, reactivarea sensibilității/senzualității în sfera comunicării sociale. (..) Compasiunea este sensibilitatea deschisă către percepția nenumăratelor ființe sensuous, condiția pentru o autonomă becoming-other, dincolo de conformismul tehno-lingvistic care face din viața socială un deșert al sensului”.
minciuna legată de mărirea vârstei de pensionare: menținerea oamenilor în vârstă pe joburi face ca tinerii să găsească orice găsesc și oricât de precar. așa-zisul „pericol” al inflației.
Berardi: „intelectul general, în prezenta sa configurație, este fragmentar, deposedat de conștiința și percepția de sine”. Înainte de a începe să scriu poezie, nu prea posedam un sine, existam în lume ca să procesez informații despre astronomie, gastronomie, geografie, arhitectură și design interior, modă și jocuri video… „Numai mobilizarea conștientă a corpului erotic al intelectului general, numai revitalizarea poetică a limbajului va deschide calea către apariția unei noi forme de autonomie socială.” deteritorializarea - separarea cuvintelor de referenții semiotici, respectiv a banilor de bunurile economice
Julien Benda, 1933, „Europa nu va fi fructul unei transformări economice; va exista numai atunci când va adopta un anumit sistem de valori morale și estetice” (ce zicea Miguel Gane despre cum aflăm prea târziu că suntem europeni.) Nu am fost niciodată europeni. A fost un proiect de a depăși opoziția dintre Franța și Germania, romantism și iluminism, apoi dintre est și vest, ca azi să eșueze într-un proiect de implementare a dogmei neoliberale și de demantelare a intelectului general, distrugere a universității
guvernanța este automatizarea gândirii
burghezia a murit, noua clasă a finanțelor este fragmentată ,dispersată, impersonală
degeaba arzi o bancă, forța productivă este munca cognitivă
virtualizarea comunicării sociale a erodat empatia dintre ființele umane. problema solidarității. procesul fragmentar al subiectivării. solidaritatea nu are nimic de-a face cu altruistic self-denial. (?) iubirea este abilitatea de a mă bucura grație prezenței tale.
revoltele sunt forme de reactivare psihoafectivă a corpului social, încercări de reactivare a legăturii dintre corpul social și intelectul general, iar numai atunci vom încerca procesul autonomizării față de capitalismul financiar
povara datoriei. forma capitalistă nu este doar un set de reguli și funcții economice, ci și internalizarea unui anumit set de limitări, de automatisme psihice, de reguli ale supunerii. insolvența înseamnă să nu mai tratăm codul economic al capitalismului drept o transliterare a vieții reale. singura problemă ar fi că solidaritatea socială n-a fost nicicând mai departe de experiențele noastre cotidiene
„conducerea” europeană nu a făcut decât să ranforseze dominația economicului
aici problema mea cu Berardi este că bagă placa cu umanismul care n-ar avea nicio treabă cu dogma financiară. separarea minții de trup pe care a operat-o Descartes - aia nu e ok
Berardi credea că nu mai poate fi vorba de o revoluție, ceea ce ar fi însemnat o voință politică în contextul complexității societății contemporane (Berardi nefiind marxist clasic), ci de o schimbare de paradigmă dintre acumulare și profit înspre desfășurarea inteligenței colective
mitul fondațional al istoriei europene: mitul energiei, energolatria, emfaza în imaginația politică și cultura modernă asupra virtuțile tinereții + pasiune, energie, agresivitate, dezvoltare. astfel, semiocapitalismul a subjugat energia nervoasă a societății până la colaps, și aici aș putea adăuga eu că e nevoie de downshifting stil wandelweiser(?); or, epuizarea e anatemă pentru discursul modernității care provine din Sturm und Drang, din pulsiunea faustiană către nemurire, apetitul nesfârșit pentru creștere economică și profituri, spre uitarea limitele organice, spre segregarea corpului organic al Pământului; cultul romantic pentru junețe este sursa culturală a naționalismului. devalorizarea vechiului de către fascism și-ar avea corolarul în advertising-ul capitalist care reinvestește junețea în persoanele tinere în veerea ospățului consumerist
următoarea insurecție europeană va fi nu a energiei, ci a lentorii, retragerii și epuizării, autonomizarea corpului și sufletului colectiv față de exploatarea vitezei și competiției
Europa nu poate câștiga competiția economică, declinul său este asigurat, iar dinspre Africa și Asia vin mulțimi de oameni, ori se intensifică războiul interetnic în care popoarele europene își apără cu disperare privilegii deja deteriorate, ori vorbim iarăși de un timp fără acumulare
((poate în punctul ăsta bagi un pasaj poetic despre construcțiile carbon-zero din suedia gen)
când economiștii declară recesiune, ei nu țin cont de nevoile populației, de valoarea de uz(?) a lucrurilor și a bunurilor semiotice, ci se referă numai la acumularea valorii de schimb. creșterea economică nu este despre satisfacerea nevoilor de bază ale oamenilor. fericirea socială depinde de distribuția averilor.
chiar dacă intelectul general este productiv în mod infinit, limitele creșterii ar fi înscrise în corpul afectiv al muncii cognitive: limitele atenției, ale energiei psihice, ale sensibilității. sfârșitul creșterii capitaliste se află la orizont, ar trebui doar ca fructul social să fie distribuit egal, cu așteptări mai frugale din partea noastră, în ideea că plăcerea noastră nu ar trebui să mai depindă de o creștere indefinită a consumului.
semiotizarea financiară a economiei este o mașină de război care distruge resurse sociale și aptitudini intelectuale deopotrivă.
finanțele au devenit efect de limbaj mai degrabă decât traducerea monetară a unei anumite cantități de bunuri fizice
finanțele sunt funcția transversală a imaterializării și acțiunea performativă a indexicalității. statisticile, indicatorii, temerile și așteptările nu sunt reprezentări lingvistice ale vreunui referent economic ce ar putea fi regăsit undeva în lumea fizică, semnificanți ai unui semnificat.
sunt o tumoare matematică ce traversează societatea
nu doar proprietarii burgheziei au ajuns implicați în finanțe, ci și cine investește în pensii private ș.a.m.d., oamenii ale căror viitoruri depind de fluctuații ale bursei de valori asupra cărora nu au control și pe care nici măcar nu le pot înțelege
trebuie să descâlcim viitorul din capcanele creșterii și investiției
umanitatea îmbătrânește. ceea ce s-a considerat a fi o binecuvântare, prelungirea speranței de viață, se poate dovedi un blestem dacă mitul energiei nu este restrâns și înlocuit cu un mit al solidarității și compasiunii, al cooperării și împărtășirii
viitorul s-a terminat. să ne asumăm condiția postfuturistă: gata cu acumularea și creșterea, ori redistribuim averile dobândite de pe urma muncilor industriale și a inteligenței colective, ori urmează un secol de mizerie și violență
banca timpului e un fel de tautologie
trecerea de la capitalismul burghez modern la semiocapitalismul contemporan a avut loc printr-o schimbare în percepția relației dintre muncă, limbaj și timp. indeterminarea ia locul relației fixe dintre timp-muncă și valoare, astfel încât regimul schimbului devine un sistem aleatoriu de valori flotante (?) pierderea relației dintre timp și valoare
enigma viitorului. ori îți oferi timpul prezent ca să plătești pentru timpul viitor stocat în băncile germane, ori vei deveni sărac
în primele pagini ale Capital-ului, Marx explică cum valoarea este timp, acumularea timpului. Timpul reificat, timpul care a devenit lucruri, bunuri și valoare. Media timpului social necesar producerii unui anumit bun. Cândva era posibil să determini timpul necesar producerii unui lucru. Apoi la un moment dat munca a încetat să producă lucruri materiale, ci mai degrabă semne.
încearcă să decizi cât timp durează să produci o idee, un proiect, o inovație - procesul producției vezi că devine semiotic, relația dintre travaliu-timp și valoarea se evaporează. Baudrillard a fost primul care a făcut-o,.în 1976, la câțiva ani după ce Nixon a eliberat dolarul de sub standardul aurului. în locul măsurii, violența. care este acțiunea sau procesul determinării valorii? forța, violența. cum decidem, de exemplu, cursul valutar al dolarului? prin violență.
velocitatea și accelerarea sunt instrumentele moderne ale potenței; potența industrială, militară și politică se bazează în epoca modernității târzii pe velocitate. futuriștii italieni erau preocupați de masculinizarea percepției timpului, a politicii și a puterii. Berardi aici crede că anterior cultura italiană avea o percepție feminină de sine (+lentoarea mediteraneană) și că acum în modernitate i s-a făcut rușine de această feminitate pașnică.
din 1977, termenul „competiție” a intrat în vocabularul de bază al economiștilor. Berardi consideră economia nu o știință, ci o tehnologie de transformare a relației noastre cu natura într-una a deficitului, nevoii și consumului. iar din 1977, singurul țel al proiectului său este competiția. Deleuze și Guattari defineau fascismul ca fiind atunci când o mașină de război se ascunde în fiecare colț al vieții cotidiene - pentru Berardi, acea mașină de război este competiția inoculată de neoliberalism.
Burroughs spunea că inflația este atunci când ai nevoie de mai mulți bani pentru a cumpăra mai puține lucruri. Berardi spune că semio-inflația este atunci când ai nevoie de mai multe semne, cuvinte și informație pentru a cumpăra mai puțină semnificație. accelerarea muncii industriale este înlocuită de creșterea productivității prin accelerarea infosferei, mediul în care informația zboară către creier. ce se întâmplă cu creierul? cogniția ia timp. atenția nu poate fi accelerată la infinit. se scrie despre „economia atenției” din momentul în care are loc dot-com crash, efectul unei saturații de producție în câmpul atenției. exuberanța anilor 90, alimentată și de drogurile muncitorilor cognitivi, s-a prăbușit în jurul momentului Y2K, așa încât 9/11 a fost ca un tratament cu amfetamine dat unui pacient cu depresie: războiul infinit al lui Bush.
nu știu dacă nu cumva e patriarhal ce zice Berardi despre separarea învățării limbii de trupul mamei, echivalând trupul mamei cu trupul alterității(!). relația afectivă cu lumea. relația strict funcțională în limbaj, deci sărăcită.
informația ia locul lucrurilor, iar corpul este anulat din câmpul comunicării. accelerarea infosferei a extins stimularea semiotică și excitarea nervoasă până în pragul colapsului prin fluxuri anxiogene.
dorința este târătă într-o relație de dependență față de mașina financiară prin capcanele marketing-ului și consumerismului. investirea financiară a dorinței duce la dependență și mizerie, loterie, riscuri, pariuri pe viitor - un context al precarității, prielnic pentru ideologia financiară. timpul tău trebuie devotat ca să faci bani, deoarece banii au luat locul dorinței.
clasa financiară ce domină scena actuală nu prezintă atașamente nici față de teritoriu și nici față de producția materială, deoarece puterea sa se întemeiază pe abstracția finanțelor multiplicate digital.
„cognitarienii” au devenit separați de puterea financiară și au devenit forță de muncă precară
„posibilitatea epuizării resurselor psihice este limita intrinsecă a ciberspațiului; visul nesfârșitului boom al economiei în rețea s-a prăbușit deoarece energia psihică nu este nelimitată, pentru că resursele fizice ale planetei nu sunt nelimitate și pentru că potența infinită a inteligenței colective în rețea este limitată de finitudinea energiei psihice”
În critica sa la adresa singurătății lui Zuckerberg care a eșuat în a „substitui” prietenia și iubirea cu „protocoale standardizate”, Berardi insistă pe ideea că „dorința este deviată de la contactul fizic și investită în câmpul abstract al seducției simulate, în spațiul infinit al imaginii. Îmbunătățirea fără limite a imaginației destrupate duce la virtualizarea experienței erotice, fugă infinită de la un obiect la altul. Valoare, bani, excitare financiară: acestea sunt formele perfecte ale acestei virtualizări a dorinței. Este greu de prezis ce fel de mutație pe termen lung se desfășoară în evoluția umană. Din câte știm, această investire virtuală a dorinței produce în mod curent o fragilizare patogenică a solidarității sociale și o rigidizare a sentimentului empatic”
Zuckerberg exploatează suferința masei, energiile mizerabile ale singurătății și frustrării colective. în povestea furtului sau nefurtului de către Zuckerberg al ideilor fraților Winklevoss, Berardi vede „contradicția iremediabilă dintre inteligența colectivă a rețelei și aproprierea privată a produselor sale, zguduind însăși temelia semio-capitalismului”
„prin deteritorializarea muncii, capitalistul exploatează acum un fragment, un fractal din timpul muncii, recombinabil cu alte fragmente de timp. în timp ce muncitorii industriali erau solidari deoarece se întâlneau zi de zi și erau membri ai aceleiași comunități ce împărțea aceleași interese, muncitorul internautic este singură și incapabil să creeze solidarditate deoarece toată lumea este silită la competiție reciprocă pe piața muncii și în lupta zilnică pentru un salariu precar. Singurătatea și lipsa solidarității umane nu caracterizează doar situația lucrătorului, ci și cea a antreprenorului”
toată discuția asta despre solidaritate îmi reamintește de mulțimea de mizantropi ideologici, de postcioranienii de duzină de care am dat prin România, care mai de care mai porniți contra oricărei gregarități, dar mai ales când vine vorba de solidaritatea cu minoritățile: „Cine fuge condamnă societatea, grupul, oroarea, oprimarea de care fuge. Rămâne singur cine îşi asumă riscul de a-şi pregăti în viaţă pledoaria pentru când „societatea” îndreptăţiţilor regulamentari, lacomi de binele veşnic, îl va acuza că nu a fost solidar, că nu s-a alăturat celor mulţi şi „necăjiţi” în revendicările lor, în furia lor, în violenţa lor democratică” (Claudiu Soare, Ierarhii precare, nopţi supravegheate). dar pe cine vorbește despre Bine, Adevăr, Frumos sau, în contrapartidă, Rău și Prostie nu ar trebui nici să-l bag în seamă, nu? probabil mi-ar spune mie că nu știu pe ce lume trăiesc, adică mi-ar nega realitatea ca să și-o afirme pe a sa. și uite așa ajung să vreau să mi-o afirm pe a mea doar pentru că mă văd în situația aceasta de bullying.
nu era mai simplu să-mi văd de stimming cu artele care-mi plac „în sine”, adică pentru vibrațiile și texturile lor, în loc să mă frământe condițiile materiale și politice ale existenței male?

cineva insistă să-mi tragă palme
pentru o înfățișare
pentru o aparență
în numele unei mai-mult-decât-o-aparență
se așteaptă ca de fiecare dată
să întorc cu nesaț obrazul celălalt
și totuși totul are o limită
chiar și tolerarea intoleranței.

uite ce frumos le zice Berardi: „organismele se întâlnesc, se confruntă, interacționează în spații comune. (...) Organismele fizice interacționează cu mediul natural, cu orașul, cu fabrica, cu aerul. Organismele psihice de asemenea interacționează cu infosfera”. Nu numai poluarea aerului, ci și poluarea cu informații: frică, anxietate, panică și depresie. „Sensibilitatea este abilitatea ființei umane de a comunica ceea ce nu poate fi spus prin cuvinte” (dar ce ne facem cu persoanele autiste care se simt mult mai confortabile în scris decât oral și cu paralimbaj? „Sensibilitatea este și abilitatea care ne permite să intrăm în relații cu entități care nu sunt compuse din materia noastră, care nu ne vorbesc limba și care nu sunt reductibile la comunicarea semnelor discrete, verbale sau digitale.” am îmbulinat-o!
mare problemă într-adevăr.

și știu aici că ar trebui să sugerez, ca Ghiu, că Babel nu ar trebui să însemne un „blestem”,
că ar trebui mai mult decât să ne împăcăm cu acest dat, să ne folosim de el ca pe un mare avantaj,
și aici cumva ar trebui să reușesc să fac abstracție de senzația singurătății în mulțime, a singurătății printre cei dragi, care nu știu de unde vine ori știu prea bine,
dar încerc așa să-mi suflec lacrimile
și să mă echilibrez și să mă tonific
ca să evit a mă mai plânge
pentru că tot așa am judecat și eu
oameni mai privilegiați care suferă de asta,
i-am judecat că nu au reușit să iasă din această capcană,
poate eu nu am reușit să ies și de-asta mă preocupă.

„sensibilitatea este abilitatea de a (te/ne/vă - adaug eu) armoniza cu rizomul”! aici m-a uns la corazon, dar neironic. Ghiu, fără supărare, mă servesc aici un pic din Mii de platouri: „Orhideea se deteritorializează formând o imagine, un calc al viespei; dar viespea se reteritorializează pe această imagine. Cu toate acestea, viespea se deteritorializează, devenind ea însăși o piesă din aparatul de reproducere al orhideei; dar ea reteritorializează orhideea, transportându-i polenul. Viespea și orhideea alcătuiesc un rizom, dat fiind că sunt eterogene” (și mai departe se vorbește despre „devenirea-viespe a orhideei” și „devenirea-orhidee a viespei”, dar să ne întoarcem la scumpul nostru Berardi).

despre conjuncție și conexiune. „Conjuncția este o devenire-întru-celălalt [becoming-other]. Prin contrast, în cazul conexiunii fiecare dintre elemente rămâne distinct și interacționează numai funcțional.” Berardi argumentează că s-a făcut o tranziție de la conjuncție la conexiune ca paradigmă a schimbului dintre organismele vii. „Factorul principal al acestei schimbări este inserarea electronicului în organic - proliferarea dispozitivelor artificiale în universul organic, în corp, comunicare și societate. Dar efectul acestei schimbări este o transformare a relației dintre conștiință și sensibilitate, și o desensibilizare crescândă în cadrul schimbului de semne”. Această trecere este „o consecință a digitalizării graduale a semnelor și mediatizarea [medierea?] relației”. Spre deosebire, „celălalt, care intră în conjuncție cu tine, emite semne ale cărei înțelesuri trebuie să le interpretezi tu, depistând, dacă e necesar, intenția, contextul, nuanța, nespusul.” Conexiunea ar implica transformarea diferențelor semantice în d. sintactice. Mutație care pare să ducă la efecte în vecinătatea dislexiei, anxietății, apatiei, panicii, depresiei
sensibilitatea - abilitatea de a interpreta sau înțelege ce nu poate fi exprimat în semne verbale sau digitale - încetinește procedurile de interpretare, face decofidicarea aleatorie, ambiguă și incertă, reducând astfel eficiența competitivă a agentului semiotic

Berardi susține că un fel de insensibilitate etică pare să marcheze comportamentul oamenilor din noile generații, și că pentru a înțelege perturbarea câmpului etic ar trebui să ne dislocăm atenția către câmpul estetic. Incapacitatea de a administra în mod etic viața colectivă și individuală pare să derive dintr-o perturbare a estezei/percepției celuilalt și a sinelui

Solidaritatea socială nu este o value etică sau ideologică, ea depinde de continuitatea relației dintre indivizi în timp și spațiu. Temeiul material al solidarității este percepția continuității corpului în corp și înțelegerea imediată a consistenței/coerenței interesului tău și al meu

Clasa muncitoare a epocii industriale a fost dezagregată din anii 80 încoace - aș preciza, odată cu precarizarea indusă de statul neoliberal, și aș adăuga că Paul Mason avea în Marea Regresie un text despre cum minerii nu erau, înainte de Thatcher, așa de rasiști (sau doar la modul benign: „toți suntem negri acolo în mină”) cum sunt astăzi unii tractoriști pe care i-am cunoscut în cercurile de stânga și care nu ratează nicio ocazie să-și manifeste disprețul față de „valorile cosmopolite” ale „stângii de caviar”; Mason e mai optimist, pare să creadă că adulții familiști din clasa muncitoare, ignorați de laburiști, nu țin neapărat să voteze contra intereselor copiilor lor influențați de „mode” progresiste, dar mă tem că îndemnul său, ca stânga să se reconecteze cu clasa muncitoare așa cum arată azi, va fi așa de luat în serios că vor veni unii la putere să zică, suveranism, ok, dar feminismul vostru poate să mai aștepte, și atunci îți vine să-ți zici că iar n-o să avem cu cine să votăm fără să simțim că facem un compromis și că deja minima speranță făcută va fi și ea trădată și, la o adică, așa ajungi să cauți ce înseamnă „auto-organizare” și să vezi unde ai putea merge dacă rămâi fără un acoperiș, să cauți rute, modalități, costuri, să te interesezi de ce ar fi nevoie ca să poți ajunge, de exemplu, în Barcelona și să știi unde se află locurile unde poate dacă bați la ușă, ți se va deschide…
acum Berardi observă că mi-am rătăcit privirea prin desișul de frunze și nori, face un semn zgomotos din deget, mă trezește: „respirația colectivă este fragmentată, supusă ritmurilor în perpetuă accelerare ale mașinii virtuale: fragmentarea fractalică a muncii este paralelă și complementară fractalizării capitalului financiar”. capitalismul financiar se comportă „ca o recombinare constantă a unor fragmente virtuale de proprietate abstractă” „sexualitatea corpului fractalic ia forma panicii”

Steve Goodman descrie în Sonic Warfare agresiunea sonoră asupra vieții cotidiene și ecologia fricii ce ia astfel naștere. Guattari vorbește despre ritournelle, sau refrene pe care le-ar cânta „un copil în noapte” deoarece îi este frică de beznă și caută să recapete controlul asupra unor evenimente care s-au deteritorializat prea curând pentru placul său. „Refrenul este un ritual obsesiv care permite individului - organismul conștient în continuă variere - să găsească puncte de identificare și să se teritorializeze și să se reprezinte pe sine în relație cu lumea înconjurătoare. (...) Pentru ca universul cosmic, social și molecular să fie filtrat prin percepția individuală, trebuie să fie în funcțiune niște filtre semiotice, pe care le numim refrene”.

Ce refrene a creat capitalismul modern? Muncă în fabrică, salariu, linia de producție. Care sunt refrenele tranziției digitale? Fragmentare electronică, supraîncărcare informațională, accelerarea schimbului semiotic, fractalizarea timpului, competiție.

„Ritmul este trăsătura esențială a refrenului, iar ritmul este o configurație specială a relației dintre refrenul singular și haosul universal. (...) Ritmul este relația unui flux subiectiv de semne (semne muzicale, poetice, gestuale) cu mediul: mediul cosmic, mediul teluric, mediul social. Ritmul este peste tot în viața socială. Munca, războiul, ritualurile și mișcările sociale au fiecare câte un ritm al lor.”
Așadar, refrenele, aceste repetiții de gesturi și semne, stabilesc puntea dintre ceea ce e singular (fac aici cu ochiul pentru această evitare dibace a individualismului, hehe) și mediu.
Revolta împotriva capitalismului financiar ar fi un fel de mantră. „Organizarea unor acțiuni violente de către mișcarea anti-capitalistă nu ar fi un lucru deștept, din moment ce violența este o demonstrație patologică a impotenței când puterea este protejată de armate de ucigași profesioniști”. Ca atare, armele câtorva black bloc ar fi mai puțin eficiente în asedierea „zidului Ierihonului” (ce nu-mi place metafora asta…) decât mantra colectivă a unor milioane. Mișcarea de revoltă ar trebui să fie nu o judecată, ci să ducă la vindecare…

Emanciparea semnului

„Banii și limbajul au ceva în comun: sunt nimicuri și mișcă totul. Ele nu sunt altceva decât simboluri, convenții”, și cu toate acestea „au puterea de a persuada ființele umane să acționeze, să muncească, să transforme lucruri fizice”. Aici Berardi citează dintr-o carte de Robert J. Sardello și Randolph W. Severson, Banii și sufletul lumii: „În cel mai bun caz, economia este o nevroză a banilor, un simptom născocit pentru a ține bestia în frâu. (...) Astfel, economia împărtășește limbajul psihopatologiei: inflație, depresie, minime și maxime, suișuri și coborâșuri, invesții și pierderi, iar economia rămâne prinsă în manipulările comportării stimulate sau depresive, atrăgând atenția asupra sa, egoist de inconștientă în privința propriului suflet. Economiștii, brokerii, contabilii, finanțatorii, toți asistați de către avocați, sunt preoții cultului banilor, recitându-și rugăciunile pentru a face puterea banilor să lucreze fără de imaginație”.
„detașarea producției de valoare față de interacțiunea fizică a lucrurilor”
„trecerea de la abstracția industrială a muncii la abstracția digitală a lumii implică o imaterializare a procesului muncii”
Marc Shell (Money, Langauge, and Thought) arată cum, de la lidieni încoace, banii au pierdut legătura dintre inscripție și substanță. Această ștergere a referentului face parte din procesul general al abstractizării ce ține de capitalism. În prelungirea lui Marx și a teoriei sale a valorii, Baudrillard arată că s-a pus capăt „referențialității și (in)determinării valorii”. „În sfera pieței, lucrurile nu sunt consdierate din punctul de vedere al utilității lor concrete, ci al valorii de schimb, interșanjabilității”. La fel, în sfera comunicării, pragmatica a luat locul hermenuticii, limbajul este valorizat în măsura în care este performat eficient. În privința semioticii și a economiei deopotrivă, Baudrillard vorbește despre „emanciparea semnului” de sub funcția referențială. Aceasta ar fi și caracteristica modernității târzii în artă și literatură; totuși, Berardi identifică simbolismul drept moment de cotitură.
„Totuși, el notează că analogia dintre economie și limbaj se oprește într-un punct: deși banii și limbajul au acest ceva în comun, destinele lor nu coincid, deoarece limbajul depășește schimbul economic. Poezia este limbajul noninterșanjabilității, întoarcerea hermenuticii infinite și întoarcerea corpului senzual al limbajului. Mă refer aici la poezie ca la un exces al limbajului, o resursă ascunsă ce ne permite să trecem dintr-o paradigmă într-alta.”
eh. dar cine are în 2022 timp, în afară poate de profesori universitari și puținii studenți care nu sunt nevoiți să muncească nici part-time (privilegiu), de hermeneutică infinită? iar dacă ai timp, mai trebuie totuși să ai și răbdare (sau să n-ai gândul numai la emancipare…), să-ți și placă. Berardi oare ce părere are despre poezia vizuală și scriitura asemică? Dar mă abțin să-l întreb ceva ce nu e în programul acestui text.
reactivarea corpului social
„corpul social și afectiv al lucrătorilor cognitivi a fost separat de activitatea lor zilnică de producție. (...) virtualizarea relațiilor sociale. (...) caracterul afectiv al primei generații de oameni care au învățat mai multe cuvinte de la o mașină decât de la mama”
aici scrâșnesc un pic din dinți pentru că, nu știu, mi se pare un pic abilist (ce ar zice un copil orfan, ce ar zice Nicolae Avram? cineva ar interveni aici prin a preciza că excepțiile confirmă regula, ca la fazele cu persoanele intersex). aici Berardi îmi miroase un pic a Heidegger și Noica, pe când McLuhan poate ar fi fost mai puțin categoric, având în vedere ce am înțeles din teoria sa despre întoarcerea „vocii” în contemporaneitate.
dar ca persoană autistă (și care a fost și bullied, dar încă de dinainte de asta simțeam că mediul școlar, mediul social însuși tinde să fie un bully colective, însă aș prefera să nu-i dau dreptate și nici să-l citez pe tanchistul ăla de Sartre), cumva prefer mai puține interacțiuni sociale, cel puțin dintre cele forțate de context, uite, prefer să lucrez de acasă decât să mi se spună că gazele corpului meu strică respectabilitatea firmei, prefer să-mi fac nevoile fiziologice decât să stau „la cafea” (sau la apă plată, în cazul meu) cu ghiolbani de colegi a căror nevoie la fel de irepresibilă e să producă glume homofobe sau misogine („nu știi de glumă!! nu ai simțul umorului!!”... probabil trebuie să le zic și eu bancul în care Florin Iaru și Jordan Peterson intră într-un bar și comandă barbeque), nu-ți poți chiar așa să-ți alegi colegii, nu am avut luxul ăsta (parcă era un ziar care se numea aspirina săracului)
și uneori parcă nici nu știu pe cine aș putea găsi mai ok, am avut și intuiții care s-au dovedit foarte greșite, oameni cu care m-am împrietenit pe baza unor afinități sau gusturi comune (mai bine împărtășim afine și mure la marginea drumului), iar apoi m-am trezit că sunt toxici și că prefer să comunic mai puțin sau să mă limitez efectiv doar la niște interacțiuni mai superficiale, ca pe vremea când nu foloseam Facebook și nu aveam a face cu interlocutori în mai toate dimensiunile personalității lor, când nu știam fiecare ce păreri are fiecare despre cutare și cutare lucru (ostilitatea latentă e mutuală)
„sensibilitatea este abilitatea de a înțelege ceea ce nu poate fi verbalizat, ceea ce durează (...). pentru a reactiva sensibilitatea, arta, terapia și acțiunea politică trebuie să fie toate strânse la un loc”
Guattari a vorbit despre „paradigma estetică”, ca redefinire a perspectivei istorice și sociale integrată în viziunea sa a ecosofiei. „O conștientizare a mediului înconjurător adecvată complexității tehnologice a hipermodernității, ecosofia este bazată pe recunoașterea rolului crucial al esteticii în proiectul (prospectul) ecologiei”. Mai mult, „estetica este știința dedicată studiului contactului dintre dermă (...) și difertele fluxuri chimice, fizice, electromagnetice, electronice și informaționale. Ca atare, estetica are la fel de multe a face cu psihopatologia modernă a contactului, cu efectele patologice ale accelerării fluxului de informații și cu precarizarea existenței sociale”. Pentru Guattari, universul este „un continuu de entități diverse și interconectate, în contact corporal unele cu celelalte. Este un continuu deopotrivă organic și anorganic, animal și mașinic, mental și electronic, iar concatenarea este posibilă prin ritournelles (refrene), mărcile semiotice ale ritmului. Ritmul este substanța comună a semnelor (cuvânt, muzică, viziune) și a creierului. Mintea se leagă (se agață) de celălalt (cealaltă minte, lumea naturală, artificială sau socială) datorită concatenării ritmice”.
„În secolul trecut, secolul ce s-a încrezut (și-a pus încrederea) în viitor, arta a fost practic implicată în afacerea accelerării. Futurismul a definit relația dintre artă, mintea socială și viața socială. Cultul energiei a marcat zeitgeist-ul artistic, până la saturarea percepției colective și paralizia empatiei. Ritmul futurist era ritmul info-accelerării, violenței și războiului. Acum avem nevoie de refrene care să detașeze existența singulară de jocul social al competiției și productivității: refrene ale autonomizării psihice și sensibile, refrene ale singularizării și sensibilizării respirației, de îndată ce este eliberată de tempo-ul accelerat al liniei de asamblare imaterială a producției semio-capitaliste”
„Cândva, plăcerea era reprimată de către putere. Acum este promovată și promisă, simultan amânată și frustrată. Aceasta este trăsătura pornografică a semioproducției din sfera pieței.”
„Ochiul a ocupat locul central al vieții senzoriale umane, însă această dominanță oculară este o dominație a mărfurilor, a promisiunilor niciodată îndeplinite și mereu amânate. În condițiile curente ale competiției capitaliste, accelerarea este un factor declanșator (trigger) al panicii, iar panica este premisa depresiei. Singularitatea este uitată, ștearsă și suprimată în domeniul erotic al semio-capitalismului. Singularitatea vocii și a cuvintelor sunt supuse omogenizării schimbului și valorizării.”
„Comunicarea socială este supusă interfețelor tehno-lingvistice: în vederea schimbului de semnificații în sfera conectivității, organismele conștiente trebuie să se adapteze mediului digital. Pentru a se accelera circularea valorii, semnificația este redusă la informație, iar dispozitivele tehnolingvistice funcționează drept matrice comunicativă. Matricea ia locul mamei în procesul generării limbajului” (sic!)
Însă „limbajul și informația nu se suprapun, limbajul nu poate fi rezolvat în interșanjabilitate”. În termenii lui Saussure, parole depășește logica recombinantă a langue, „așa încât limbajul poate evada din matrice și reinventa o sferă socială a vibrațiilor singulare ce se întrepătrund și proiectează un spațiu nou pentru a împărtăși, a produce și a trăi”.
„Poezia deschide ușile percepției către singularitate.” (aluzie aici la The Doors) „Poezia este excesul limbajului: poezia este ceea ce în limbaj nu poate fi redus la informație și nu este interșanjabil, însă face loc unui nou teren comun al înțelegerii, al semnificației împărtășite: crearea unei noi lumi. Poezia este o vibrație singulară a vocii”
(de ce atâta Rilke, pe bune? parcă Berardi nu știe că de la Rosa Luxemburg a ajuns la Mussolini. pur și simplu am dubiile mele față de Rilke, poate chiar un fel de antipatie idiosincratică. nu zic aici numai de poezie. în „Scrisori către un tânăr poet” insistă pe „solitudine”, abundă metaforele organice - cred că nu ne putem întoarce la Rilke ca atare și la învățăturile sale care au prins acum un fel de mucegai, o toxicitate new age)
Șklovski vorbea despre înstrăinarea/insolitarea (rus. ostranenie) inerentă procedurii poetice ce ar duce limbajul dincolo de uzanțele sale cotidiene. În „Ce este filosofia?”, Deleuze și Guattari subliniază că „arta nu este haos, ci o compunere a haosului care oferă viziunea sau senzația, în așa fel încât constituie, așa cum ar spune Joyce, un haos compus - nu prevăzut sau preconceput” (tr. Bogdan Ghiu, p. 241), sau haosmos.
„relația dintre organism și mediu este perturbată de accelerarea infostimulilor din infosferă, de inflația semiotică și de saturația atenției și a sferei conștient sensibile a subiectivității. Arta înregistrează și detectează această disonanță în timp ce simultan creează condițiile eestetice pentru perceperea și exprimarea unor noi moduri de devenire”
„din punctul de vedere al schizanalizei, arta se comportă diferit în două moduri: reprezintă un diagnostic al poluării infosferice a psihosferei, însă totodată o terapie ce tratează organismul perturbat. Refrenul este nișa sensibilă în care putem crea haos elaborând cosmos. Mișcările sociale pot fi descrise ca o formă de refren: mișcările sunt refrenul singularizării, din moment ce ele acționează pentru a crea sfere ale singularității la nivel estetic și existențial. În procesul singularizării pe care mișcarea o face posibilă, producția, nevoia și consumul sunt semiotizate din nou, în funcție de un nou sistem al așteptărilor față de lume. Schimbarea ordinii așteptărilor este una dintre transformările sociale majore pe care o mișcare le poate produce: această schimbare implică o transformare culturală, dar totodată o schimbare în sensibilitate, în deschiderea organismului față de lume și față de ceilalți.
Insurecția este un refren ce ajută la sustragerea energiilor psihice ale societății de sub ritmul standardizat al competiției și consumerismului obligatoriu, ajutând la crearea unei sfere colective autonome. Poezia este limbajul mișcării pe măsură ce încearcă să dezvolte un nou refren.”
Guattari arată cum tehnologia digitală tinde să anuleze compoziția singulară a polisemiei, prozodiei, gesticii și vocii pentru a produce un limbaj supus mașinăriei lingvistice.
…
„Noi ne aflăm la granița unei lumi deteritorialiate și rizomatice, actualizând visul antioedipian, schizomorf. Însă acest vis se realizează în forma unui coșmar global al derealizării financiare. La această graniță trebuie să ne imaginăm o politică și o eticcă a singularității, rupându-ne de așteptările pentru dezvoltare infinită, consum infinit și expansiune infinită a sinelui.
„Capitalismul digital financial a creat o realitate închisă ce nu poate fi depășite prin tehnicile politicii, acțiunii voluntare organizate conștient, sau ale guvernării. Numai un act de limbaj ne poate conferi abilitate de a vedea și de a crea o nouă condiție umană acolo unde acum vedem numai barbarie și violență. Numai un act de limbaj care să evadeze de sub automatismele tehnice ale capitalismului financiar poate face posibilă emergența unei noi forme de viață, corpul social și instinctual al intelectului general”
(Luându-l ca punct de pornire pe Wittgenstein) „Limbajul are o potență infinită, însă exercițiul limbajului are loc în condiții finite ale istoriei și existenței. Datorită stabilirii unei limite, lumea emerge ca lume a limbajului. Gramatica, logica și etica sunt bazate pe instituirea unei limite. Însă infinitul rămâne nemăsurabil. Poezia este redeschiderea indefinitului, actul ironic al excedării semnificațiilor consacrate ale cuvintelor. În fiecare sferă a acțiunii umane, gramatica este stabilirea unor limite ce definesc un spațiu al comunicării. Astăzi, economia este gramatica universală ce traversează diferitele niveluri ale activității umane. Limbajul este definit și constrâns de interșanjabilitatea sa economică: asta implică o reducere a limbajului la informație, o încorporare a automatismelor tehnolingvistice în circulația socială a limbajului.”
Ironia ca insolvență semiotică, mecanism al descâlcirii limbajului, comportamentului și acțiunii dintre limitele datoriei simbolice
Ironie și cinismul modern (zynismus). Cinicul vrea să fie de partea puterii, chiar dacă nu crede în moralitatea sa. Ironistul pur și simplu refuză jocul, recreând lumea pe baza unui limbaj incongruent cu realitatea, dar bazat pe simpatie, pe împărtășirea unei anumite suspendări a realității, a unei înțelegeri comune, a unei autonomii față de „dictatura semnficiatului”.
Mișcarea autonomă a descoperit odată cu Deleuze și Guattari că realitatea nu are sens: sensul realității trebuie să fie creat de către mișcare, ce s-a eliberat astfel de ideea orizontului etic marcat de necesitatea istorică. De aici au devenit divergente voința de putere și cercetarea binelui, care erau legate în cadrul ideologiei istorice. În timp ce ironia nu postulează existența vreunei realități, cinismul postulează realitatea inescapabilă a puterii, în special puterea economiei. Ironista doarme voios fiindcă nimic n-o poate trezi din visele ei. Cinicul doarme ca iepurele, are coșmaruri și se trezește de îndată ce puterea îl cheamă.
***
liste nu de cancel, ci de niceness?
[Heroes: "Financial capitalism is based on a process of unrelenting deterritorialization, and this is causing fear to spread among those who are unable to deal with the precariousness of daily life and the violence of the labour market. This fear in turn provokes a counter-effect of aggressive re-territorialization by those who try to grasp some form of identity, some sense of belonging, because only a feeling of belonging offers the semblance of shelter, a form of protection. But belonging can only be conclusively proved by an act of aggression against the other, the combined effect of deterritorialization in the sphere of financial capitalism and of re-territorialization in the realm of identity is leading to a state of permanent war." In the end, Berardi advocates for an almost buddhistic detachment from the mores and expectations of everyday life as the only possible way to undermine the hegemonic reign of financial capitalism.]
te-ai inspirat din Vaneigem, nu?
hai s[ bem ceva




chiNtanță
(poemul acesta a fost performat prima dată pe data de 11 aprilie 2018, la evenimentul Fractal din Green Hours, București. îi dedic acum lui Yoko Ono.)

[poemul acesta conceptual constă în a citi un bon fiscal de parcă prețul fiecărui produs ar fi o cantitate de muncă echivalentă cu dureri; cine performează se preface că fiecare preț produce un efect asupra corpului; cu cât este mai mare suma, cu atât mai mare durerea ce se cere a fi mimată.]


central avenue, minneapolis. oricât de multe aș ști despre poezie, nu ți-aș spune mai nimic pe de rost despre aciditatea și salinitatea apei, deși n-ar fi stricat.
în 2013, sommelier-ul de apă (adică echivalentul unui chelner de vinuri) Martin Riese de la Ray’s & Stark Bar din Los Angeles a introdus un meniu de 42 de pagini cu feluri de apă din 10 țări, care sunt împerecheate cu mâncarea în funcție de aciditatea și salinitatea lor. în acel moment, deja se vorbea despre un trend: apa îmbuteliată premium, apa gourmet.
brand-ul Tasmanian Rain are ca sursă apa de ploaie din Tasmania, fiind mai puțin poluată. un alt brand din Australia și-a infuzat apa „cu frecvențele sunetelor iubirii, lunii și curcubeului”. Svalbardi susțin că apele lor sunt extrase din cei mai (sic) „virgini” ghețari din oceanul Arctic.
apă de lux.
apă de lumină.
lumina despre care vorbesc
cei care au acces la ea.
se estimează că peste 700 de milioane de oameni nu au acces la apă potabilă. Peter Brabeck de la Nestlè a declarat în 2013 că apa nu este un drept al omului, ci o comoditate cu o valoare de piață. compania Fiji Water deține un întreg acvifer, în timp ce locuitorii din Fiji se descurcă cu 18l de apă/familie/săptămână (mai puțin de 2l/persoană). febră tifoidă? ghinion.
undeva, cineva
își selectează partenerii
în funcție de ce gusturi au
în materie de apă gourmet.
în 2016, niște artiști de practică socială din Minneapolis au inaugurat primul „bar de apă” din lume, la o lună după ce în același oraș era promovat intens un anumit „măcelar vegan”. atâta doar că ei oferă gratuit apa locală, de la robinet. evident, „barul de apă” găzduiește și un „incubator” artistic. dacă nu exista nimic care să atragă atenția, nu se povestea.
ce avem în comun?
tot mai puțin.
restul se privatizează
și fiecare își face treaba.
dar doar individual cât se poate face la scară cât mai macro? mai repede facem muzeul artei utile, ca Tania Bruguera, mai repede se finanțează lucrări de artă socială decât să se finanțeze serviciile sociale, mai repede facem un trend artistic din a da o mână de ajutor și a mătura rahatul cerberilor privatizărilor.
etica nu mai e bună
decât dacă e ambalată ca poietică.
faci bine,
te simți bine.
slogan care nu rimează
cu profitul.
și atunci cum să scrii ca și cum ai trăi
într-o lume în care lucrurile rimează?


diamantului, bragadiru. urbanistica s-a născut ca să moară în cartierul ăsta haotic, cunoscut în mod ironic drept fortuna, adică mult noroc să găsești fără waze o ieșire către șoselele unde traficul te face să regreți că ai ieșit din casă sau că te-ai născut.
dar tot aici s-a întâmplat următoarea chestie. citeam în Zeppelin un articol, „De la case pentru maşini la casa pentru oameni”. grupul ABRUPTARHITECTURA – Cristina Constantin, Cosmin Pavel (oare au fost inspirați de colectivul newyorkez Anarchitecture?) – au creat pe strada Diamantului o casă din mai multe foste garaje.
țin minte garajele anilor 90,
garajele între care ciutanii își pierdeau mingile de fotbal,
unde mi-am pierdut și eu mingea
încercând să intru în rând cu ciutănimea,
deși asta nu mi-a reușit niciodată.
am visat că mă mănâncă păianjenii dintre garaje,
am visat că pe pajiștea din spatele garajelor de lângă bloc
mă va găsi explozia unei bombe nucleare.
dar mai curând au dispărut păianjenii și garajele,
s-au făcut alte blocuri,
vecinii de deasupra mea nu mai pot vedea marea din cauza lor.
îmi plăceau acele blocuri ceaușiste de 4 etaje pe unde stătea profa mea de matematică din gimnaziu, care avea acea coafură de sconcs a cruellei din 101 dalmațieni, i se potrivea rolul negativ, m-a făcut să urăsc matematica. dar n-am mai auzit nimic de ea, iar pe acele spații verzi s-au construit blocuri noi în fața celor vechi, blocuri ilegale care fură lumina vecinilor. vor fi ele oare demolate?
suntem la polul opus față de Finlanda, unde arhitectura este reglementată așa încât să nu poată facă nimeni unde vrea mușchii lui turnuri falice care să cerșească atenție din oricare punct al metropolei, nu, fără zgârie-nori.
dar revenind în Bragadiru. mi-a plăcut ideea asta cu garajele transformate în casă pe pământ. locuind la parterul unui bloc, tânjeam în copilărie după ce nu aveam, o casă pe pământ. un adăpost al meu. un acoperiș,
un zid
spre care să mă îndrept,
un zid de zgomot,
un zid de zgomot alb.
zgomotele unui corp
când are organe.
organe, specializare, împărțire, diviziune, cum ne afectează?
toată existența noastră e profund influențată de unde locuim și felul în care locuim, dar ne facem că plouă în oricare altă parte, adică ne interesează doar când plouă în capul nostru.
iar în acest moment noi degeaba vorbim despre drepturile omului dacă încă există oameni fără adăpost, încă există Pata Rât, încă există orașele sud-africane în care lângă piste de golf se află mahalele celor de culoare, încă există foamete și există suficienți bani ca să se termine cu toate astea, dar nu se vrea.
nu mai vreau garduri,
nu mai vreau granițe,
nu mai vreau armate,
nu vreau să am pământul meu,
dacă stau bine să mă gândesc,
a avea un loc stabil
îți induce automat frica de a pierde acea stabilitate,
rămâi prea mult într-un loc,
se produce o vulnerabilitate la hărțuire,
paranoia, ah,
dragă paranoia,
aș fi preferat să am arhitectură portabilă,
fie și ceva în genul lui Yona Friedman („Utopii realizabile”),
și o spun chiar dacă mă gândesc că genul acesta de libertate
nu e ceva obișnuit,
nu cu asta m-am obișnuit,
uneori mă gândesc că doar profesez libertatea de a-mi alege stăpânii
și oare ce scuză am?
că a menține starea de revoltă
consumă multe resurse?
hotărât lucru,
noi nu ne revoltăm destul.
lucrurile stau în așa fel încât
să nu avem nicio șansă să schimbăm lucrurile.
pentru ce să te revolți
când ego-ul tău nu are chef să se riște?
doar nu vrei să-ți pierzi acoperișul,
doar ai privilegiul de a avea încă un acoperiș,
mai greu să simți când altcineva nu are,
pentru că facem baie de anestezic.
îți dai seama că nici eu nu plâng acum
pentru că nu s-ar putea plânge destul
îți dai seama că nu țip acum
pentru că ar trebui să țip în cantități industriale,
o industrie de lacrimi și țipete
din care să se facă cărămizi.
dar îmi vine să zic că
asta e totuși expresionism arhaic.
totuși, m-am născut în secolul în care
problema adăpostirii a fost aproape rezolvată,
în care s-au prefabricat nenumărate adăposturi,
e o prostie că
pentru unii e acum rușine să stai în locuință socială,
să știi că nu e rușine dacă nu te poți întreține cu totul,
dacă nu ai asigurat în viața ta coșul minim de cumpărături,
nu e vina ta că subziști subminim,
că nu avem plase de siguranță
nici măcar cât în, poate, țările nordice
sau cât în Viena,
în Viena cele mai frumoase locuințe sunt sociale,
în Viena cel mai frumos cartier e construit pe baza urbanismului feminist,
în cartierul Aspern, străzile și piețele au nume de femei, străzile sunt gândite pentru femei cu cărucioare, pentru persoanele cu handicap, există mai mult decât suficient spațiu public pentru toată lumea,

de fapt, pentru toată lumea e mai bine să fie gândite așa,
.

exarcheia, atena. un hipster ca mine și ca tine (poate)
stă la o terasă din piața exarchion,
savurează liniștea momentului
în care statul polițienesc
își trage și el un pic sufletul
înainte de încă o rundă de dat la gioale
pentru subminarea monopolului violenței,
ajutoarele date încă unei mulțimi de refugiați
pe care guvernarea nu-i vrea pe teritoriul greciei,
problemele cauzate sărăcuților bancheri,
chestiuni la ordinea zilei în cartierul anarhiștilor.
citez dintr-o recenzie recentă de pe google maps:
„cea mai bună expoziție semi-permanentă de polițai din atena, cu o mare varietate de culori și uniforme așa cum nu ți-ai putea imagina :) program 24/7 :)”
ceea ce nu prea știe hipsterul e că deja nu mai e ce a fost înainte și după Alexandros Grigoropoulos (adolescentul neînarmat împușcat de poliție în 2008), au venit conservatorii și au mai ras din squat-uri ca să vină rechinii imobiliari ce abia așteptau niște proprietăți ieftine în centrul capitalei. Marietta Sunergian spune că intenționat cartierul a fost înfățișat în mass-media ca o zonă de război, în timp ce există în realitate „57 de librării, teatre, spații sociale gratuite”.
a omis să spună că tocmai gratuitatea le stă altora în gât, nu le vine să împartă spațiul public cu atâția „ciudați” care îi fac să se simtă „în nesiguranță”
da, desigur,
are cineva voie vreodată
să se simtă în nesiguranță
printre „normali”?
are cineva voie vreodată
să se plângă
că nu-i sunt reprezentate interesele
și să nu i se spună că
„asta e doar ideologie”?
are voie cineva să fie
„claponul apatic și iubitor de pace”?
ăștia te obligă să te lupți ca să nu te războiești.
vecinii cooperează numai dacă li se pare mai profitabil.
granada a supraviețuit atâta timp doar pentru că a fost în interesul economic al creștinilor.
pentru ce să încetinești schimbarea climaterică atunci când băieții deștepți așteaptă să se scoată cu noi câmpuri arabile?
slogan: „de ar fi fost clima o bancă, guvernul ar fi salvat-o”.

cand testosteronul iti dicteaza ca viata e frumoasa cand mai ai cum sa brutalizezi c(in)eva
Scholz, Eunucs and Castrati
Lennard J. Davis, The Disability Studies Reader
Avita Ronnell, The Telephone Book
contra Descartes - nu tin neaparat sa ma disting de maimute sau de automatoni. nici Gertrude Stein nu ar trece de testul Turing

Harun Farocki ce ar zice?

extraterestrx
sunt printre noi. sunt noi. suntem noi. suntem nori.



ctra. purísima concepción, melilla. ah, ce permeabile sunt granițele în funcție de culoarea pielii. tu nu crezi că amenințarea te amenință până nu bate la ușa celor ca tine.
chiar acum
cineva joacă golf
cu încăpățânare
în timp ce pe garduri
vede niște saharieni
cu încăpățânare
îndreptați
cu fața la
uniunea europeană.
eu sunt Ceuta și Melilla.
scriu poezie
și nimeni nu-mi aplică
vreo lovitură de bici.
pentru asta ar trebui să mulțumesc
că fac parte dintr-un club exclusivist,
de la naștere chiar
și de dinainte.
și oricât de mult aș fi
la margine,
e tot o margine fortificată.
Printr-o ironie amară, legislația cea mai progresistă din Africa se află în aceste orașe care aparțin de mai multe secole Spaniei, fără autonomie legislativă
eu sunt Dobrogea
cu baze și exploatări.
mi se spune doar uneori
că vorbesc cu un accent ciudat.
aș fi spus că am sânge uitat în mine,
că nu am crescut în Piața Chiliei,
că scriu totuși într-o limbă
reglementată de academicieni
ce visează să mă țină aici
acasă în captivitate

reprezint fortărețele unui club exclusivist. am ajuns să împart aerul cu Ana Blandiana...




cafe oto, dalston, londra. am dat fuga tocmai din Whitechapel ca să mă întâlnesc cu Hamja Ahsan la Cafe OTO. i-am comunicat ora fără să aștept vreun răspuns.
mai mult îmi doream să am o scuză pentru a trece măcar o dată în viață în acest loc de întâlnire prin excelență al muzicilor experimentale, al jazz-ului și improvizației libere, genuri care „nu se vând”, deci nu există pentru industria muzicală, nu au formate radio dedicate, baremi că mai scrie revista WIRE despre zona asta, dar serios, internet-ul e baza când nu stai într-o metropolă, sau în anumite metropole.
mai tragic e că nici nu poți să atragi prea multă atenția asupra a așa ceva pentru că, na, acum 50 de ani lumea era mai mică și Paul McCartney (apropo, lăsați-o pe Yoko Ono în pace) și Syd Barrett au mers la concertele celor de la AMM și asta i-a influențat chiar și pe ei,
acuma unii mi-ar zice tot că mai bine Oasis decât Blur, că muzica asta avangardistă a fost și va rămâne prea elitistă, că sună la fel ca acum 50 de ani, deși chitaristul Keith Rowe e încă în viață și muzica lui solo mai recentă nu e exact aceeași chestie, dar ar părea pentru mulți la fel de informă și
teoria mea e că și din cauza precarizării sau a timpului confiscat - nu neapărat predispoziție, factori genetici, bla-bla - oamenii sunt nu așa de dispuși să exploreze posibilitățile muzicii și ale artelor în general, acum poți explora mai ușor, fără să piratezi neapărat, însă pe destui am văzut că se cantonează în câte un singur reper, câte un idol fals (și carismatic?) ca Fantano, din comoditate unii nu vor să asculte decât chestiile despre care Fantano își dă cu părerea
însă pe undeva înțeleg că oamenii se pierd dacă-i scoți din zona lor de confort tonal, când vine vorba de mâncare nu mai am gusturi așa de largi, și apoi pot fi atâtea lucruri pe care, trebuie să recunoști la capătul zilei, mai degrabă le tolerezi decât îți plac, și mie mi s-a părut serialismul mai degrabă o fundătură,
dar uite, la școală (ce oribile audițiile alea în care nu puteam să mă mișc prin clasă sau să mânuiesc instrumente de aer, mai bine mă puneai să mă uit la Mezzo TV) am ascultat tot canonul muzicii europene și în manualele de atunci nu era scris absolut nimic despre Debussy sau Stravinski, nimic despre ce s-a întâmplat în secolul trecut în afară de Gershwin și Beatles, blanc total, ignorare a modernității așa cum au ignorat și femeile,
iar despre John Cage am aflat întâmplător pe un site de piraterie rusească (măcar de s-ar fi priceput numai la piraterie, nu și la propagandă infectă), habar n-am ce vrea să zică descrierea aia cu this is not your joe-sixpack music, habar n-aveam că era gay în anii lavender scare, că de-asta avea să caute suprimarea „personalului” din muzica sa prin diverse metode (ceea ce m-a tentat și pe mine într-o vreme și, cum n-am crezut niciodată în confesiune sau în ideea că o voce poate avea coerența postulată de autorități, parcă tot aș face dacă aș prinde un context mai prielnic, doar că uite vremurile care sunt), habar n-aveam nici chiar de 4’33”, să-mi vină să zic ca mulți, fie și din antagonism de clasă (presupunerea că bogaților chiar le place arta modernă pe care o cumpără, deci ar fi automat legitim să le arătăm degetul pentru asta), că vai ce pretențios e impostorul ăsta, ce îmi plăcea era poza aia cu pianul preparat pe care l-a inventat, și apoi cel puțin unele sunete mi-au plăcut foarte mult, e o chestie foarte tare să poți scoate din pian și sunete de percuție, asta da creativitate,
dar lăsându-l la o parte și pe Cage (care a avut și el bubele lui în cap, cum ar fi rasismul său ori faza cu aversiunea sa față de improvizație, ideea că muzicienii care improvizează ar fi neapărat „sclavii” memoriei și gusturilor proprii), lăsându-i și pe amicii mei de la Cafe OTO cărora mi-aș fi dorit să le dau din banii mei care nu prea sunt,
la capătul zilei, sau la începutul ei,
printre dunele minții
(Lençóis Maranhenses)
se formează ochiuri de apă,
sunt de corpuri de apă
și mlaștini, delte,
zone de confluență,
care asistă la o lumină stinsă
și o muzică precum poate
zdrăngănitul primordial
la xilofonul zis dezacordat
din sala de așteptare,
când nu atingeam mingea albastră,
mingea mai albastră decât portocala planetei,
când nu eram cu mingea,
eram cu xilofonul,
eram în lumea mea
cu atâta apă cât este și în corp,
iar sunetele ieșeau fără raportare,
sau poate mai curând
existența lor era ca și a mea,
surdă în crepuscul.
și totuși, îl invitasem pe Hamja Ahsan să ne întâlnim la o masă, în locul acesta adecvat, poate prea adecvat pentru mine (poate prea încerc să mă simt „ca acasă” într-o lume castel de nisip, metafore de genul acesta îmi vin acum în minte și mă gândesc că mi-ar trebui poate mai mult nomadism pe bune și că lașitatea și comoditatea mă împiedică),
aș fi vrut să vorbim despre Radicalii timizi: politicile antisistemice ale introvertului militant (uite că în română se pierde jocul ăla de cuvinte, shy/shia, de la musulmanii șiiți), aproape că mă tentează să-l întreb în ce măsură e pe bune cartea, dacă chiar speră să pregătească vreo revoluție a persoanelor introvertite, a celor de pe spectrul autist, a tuturor celor oprimați de suprematismul extroverților, sau ar fi cum zic unii, o parodie postmodernă, o joacă de-a teoria revoluției, un joc de „hai să mai inventăm o minoritate oprimată ca să mai scoatem bani din activism și să le mai dăm coșmaruri conservatorilor”, așa ar zice unii văzând cum sună Aspergistan și Shyria, da, o ficțiune care nu se ia în serios,
bine, când mi-am luat cartea, descrierea susținea că ar fi practic o satiră inspirată din criticile la adresa colonialismului și ca o reacție la islamofobie, coperta îmi amintește de un pic de mema cu sacoșa din Haifa pe care scrie în arabă: „acest text nu are decât scopul de a-i înspăimânta pe cei cărora le este frică de limba arabă”!
e o lectură consolatoare, dar într-un mod care pune pe gânduri,
mă irita când depindeam de bibliotecile din orașul meu și nu sunt aproape niciodată deschise sâmbăta și duminica, nici nu puteam de la ele la facultate și înapoi să merg pe jos,
mă iritau în studenție mall-urile și maxi-taxi-urile aglomerate pe care trebuia să le folosesc frecvent și în care nu puteam evita muzicile alea comerciale băgate pe gât/urechi, făcute în așa fel încât să nu le mai poți scoate ușor din cap,
mă irită și acum cultura din jur


atenție. aici cred că vrea să emancipeze viața contemplativă de sub atracția pentru fascisme, pentru organizarea draconică a religiilor centralizate - sau poate că nu? teologia eliberării poate că a fost și este subestimată. însă aici se pune problema de…?




café toqqorfik, nuuk. bine ai venit în Groenlanda.
îți savurezi băutura caldă afară, savurezi apa încălzită de soare, îți savurezi propria încălzire. pietrele astea abia rețin atâta pârjolire, mai numeroasă ca niciodată. la o oarecare îndepărtare, încă o parte din marele ghețar sângerează albastru. nici aici nu mai e chiar așa de frig.
la masa alăturată e un tip. țipă că știe sigur că danezii vor aduce încoa un milion de migranți pe care nu-i mai suportă. îți vine să-l întrebi dacă regatul va fi suficient de generos încât măcar să le dea din terenurile astea stâncoase, să zică bogdaproste strănepoții când vor putea crește arbuști… dar mai bine îl lași să se oprească.
Mohsin Hamid https://www.mdpi.com/2076-0787/9/1/25/htm
Reykjavík
unde-s ghețarii
& dunele de zăpadă
de mai an?
s-au mutat ca păsările
în Europa fascistă
căreia i s-a luat de atâta bine
(??)
undeva pe fundul unei mări
o caracatiță
se cuibărește în
vreun cauciuc poate de la glina
vreo sacoșă nedegradabilă
folosită cândva
de mine sau de tine.



Nu ar fi fost posibil să ajung să scriu această carte fără sprijinul părinților mei și al oamenilor care mi-au fost alături în ultimii ani, M.F., A.J., A.N., V. Viski, C., O., editorului acestei cărți, plus alte câteva zeci de oameni care au oferit donații în perioadele frecvente în care am nevoie - chiar și oameni care au lăsat deoparte diferențele dintre noi, sau poate nu le-au conștientizat, tocmai pentru că, așa cum și tind să prefere, multă vreme m-am ascuns în văzul ochiului liber, ca mecanism de viețuire într-o societate ostilă, în care ostilitățile se mută în prim-planul vieții cotidiene.
În fiecare dintre cărțile pe care le-am scris până acum am pus energie cu conștiința că s-ar putea dovedi oricând ultima mea carte. Singura diferență ar fi că acum chiar există un război declarat și ne va afecta pe toți chiar dacă nu ne va omorî pe toți (ceea ce totuși sper că nu se va întâmpla). Cartea trecută a fost scrisă tot în mijloc de război, doar că pe atunci doar „hibrid”, pe măsură ce puteam constata deja că lumea din jurul meu s-a radicalizat, s-a contaminat, se îndreaptă către o asumare tot mai deschisă a fascismului, a dorinței de oprimare, de a oprima diferențele în numele „diferenței” suverane, a omogenizării întru închidere, întru regres, regresul la darwinism social (pentru unii oameni, cărora le vine să zică kill all snowflakes, societatea ar fi devenit mult prea eficientă în a ocroti oameni care nu s-ar „descurca” în „mediul natural”). Singura diferență este că acum încerc să îi spun opresiunii în mod la fel de declarat și să-i opun rezistență, iată că o fac chiar dacă, s-ar zice, încă mai am ceva de pierdut, nefiind acesta și sentimentul meu.
Nu mai știu pe unde am citit - după cum se vede, duc lipsă și de acribie - că teoria critică ar reprezenta o formă de alienare organizată și sistematică față de normele dominante, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că ar trebui să reprezinte în fond și poezia, literatura, acolo unde mi se pare că ar trebui în chip firesc - deși realitatea mă contrazice - să existe o maximă reflexivitate și disponibilitate la critică: nimic nu ar trebui să fie de la sine înțeles, tocmai pentru că în acest act, în care îmi aduc „privatul” la contactul cu spațiul public (lucru pentru care, în ultimă instanță, oricine ar scrie poezie „lirică” s-ar putea trezi, așa cum se întâmplă cu persoanele care se abat de la heteronormativitatea culturii dominante, că i se va spune să facă ce vrea „în dormitor”), actualizez tot ce pot însemna - și, inevitabil, vor fi și semnificații nedeterminate de către mine, care se vor cerne în timp pentru că limba însăși se schimbă cu timpul - și posed o altă libertate de acțiune decât în oricare mijloc media în care aș putea interveni (fără a putea stabili nicio direcție, ci doar putând ipotetic, cel mult, să rafinez un bruiaj) și chiar decât pe rețelele sociale, unde știu bine cum e să intri în conflict cu „normele comunității”.
După ani de zile, am început să dezvolt toleranță zero către cine nu admite, iată, nici măcar faptul că există și cineva ca mine în același spațiu, în același aer poluat pe care îl respirăm cu toții și pentru care știu sigur că undeva a avut loc un mare rapt. Sunt atâția oameni în jurul meu care se agață de câte ceva pentru a rămâne la mijloc și a nu ajunge nicăieri. Scriitori pe care i-am admirat cândva au tăcut în fața Poloniei și Ungariei, au pretins că mă susțin, nu au făcut mai nimic pentru asta, ca apoi să mă ignore cu dezinvoltură, pentru că știau că nu pot răspunde argumentelor mele - cum s-ar spune într-un SF, răspunsurile nu erau în programul lor - și nu pot rezona cu emoțiile mele venite de la margine… E foarte ușor la centru să pierzi sau să nu fi avut nicicând vreo legătură plină de însemnătate cu vreo margine. (Centrul care nu-și integrează marginile poate sfârși aruncat la margine, toate vor trece.)
Sunt ca un marshmallow sub un ghețar: a trebuit să învăț de la cei mai intransigenți oameni ca să înțeleg pe ce lume mă aflu și a trebuit să-mi fac armură ca să pot exista măcar, să exist sub o altă texistență. Da, nimeni nu ar trebui să aibă ceva personal cu mine, pur și simplu se simțea nevoia meteorologică ca cineva să îndeplinească niște funcții, de aceea am spus acum răspicat unele lucruri pe care alții nu le-au spus și nu le spun răspicat pentru a conta, în timp ce firește că aș fi preferat să fiu într-un mediu în care să pot șopti (se spune că în orașul spaniol Pontevedra, unde s-au interzis mașinile în cea mai mare parte, oamenii nu mai țipă unii la alții) - un lux pe care nu mi-l permit în starea aceasta de război. Spațiu abia dacă pot spune că-l am, timpul mi-a fost capturat în bună parte - somnul meu, pentru o vreme, a ajuns victimă colaterală.
Nepermițându-mi densificarea concentrării, am ținut să smulg timp ca să pot scrie, ca să pot duce cât de cât la un sfârșit acest proiect ce s-ar cere continuat, care poate fi un sfârșit, care ar fi frumos să fie un început (citesc/citez acum din Timothy Morton, Toată arta este ecologică: „experiența artei oferă un model pentru genul de coexistență pe care etica și politicile ecologiste doresc să le obțină între uman și nonuman”, ceea ce însă rămâne încă o chestiune de discutat și de negociat), fiindcă mai mult asta contează pentru mine, să mă număr printre factorii catalizatori, la asta se reduce reproducerea, vanitatea mea, de a da mai departe niște truse de unelte (poate foucaldiene, dar nu numai) așa cum mi se pare firesc.
Acesta este firescul meu, disruptiv pentru alții - dacă fascismul nu va reuși să ne facă să ne violentăm reciproc și până la capăt, ne vom vedea în fața necesității de a ne pune de acord întru cooperare.

2018-2023
Constanța-București-Galați
între imperii