2025: În câmpul nevăzut al muncii, coordonatoare Medeea Iancu, Iulia Militaru (editura frACTalia))

Se poate descărca de aici:
in-campul-nevazut-al-muncii-online.pdf


80

Conform datelor oficiale,
ar putea dura 80 de ani
și ar putea costa 80 de miliarde de dolari
reconstrucția Gazei,
dacă ar fi o muncă plătită cum trebuie.
Nu ni se spune
de câți bani ar fi nevoie
pentru ca războiul
să devină neprofitabil.


Fragmente pentru „Bucătăria internă”

De mine reușesc cel mai puțin să mă îngrijesc.

Mama și-a sacrificat aspirațiile artistice ca să-i poată îngriji pe toți cei din familia ei extinsă.

Mama m-a crescut ca pe un „băiat” – adică tratând munca părinților mei de a mă îngriji ca și cum ar fi de la sine înțeleasă, făcând să pară aproape fără efort – și m-a încurajat să-mi urmez aspirațiile artistice, dar am sfârșit prin a-i îngriji pe cei [notă neinclusă în carte: aș schimba aici cu „cex”] din familia mea aleasă.

Toată lumea îmi spune să mă îngrijesc mai întâi pe mine.

Doar că înainte de a ieși în lume, de a mă confrunta cu realitatea piețelor (piața muncii, piața chiriilor), nu prea simțeam motivația de a accepta compromisuri și de a trece peste orice neplăceri, nici pentru mine și nici pentru părinții mei. (Îmi era suficientă neplăcerea de a fi în acest corp despre care nu am putut simți niciodată că mi se potrivește și pe care tind să-l neglijez pentru că n-am simțit să-l vatăm efectiv, fie și din lașitate.)

În apartamentul comunist al părinților mei, oferind și acum condiții mai puțin decât ideale, trăiam fără chirie, ai mei aveau grijă de curățenie și de mâncare, eu nu aveam grijă de aproape nimic, ceea ce în retrospectivă mi se pare deplorabil acum… Dar nu numai la părinții mei am văzut acest tipar care vine din lower-middle-class-ul comunist: a-ți îngriji odrasla astfel încât să obțină performanțe academice și/sau artistice, sperând că asta se va dovedi un elevator social…


Am scris și am citit neverosimil de mult, formându-mă în siajul ideii de „competiție literară” și de a fi răsplătitx pentru munca de a cultiva o personalitate, un stil, de a căuta - chiar fără a o găsi neapărat - „inovația” (orice ar însemna asta!), de a fi disruptive, cum ar spune capitalistul… Firește, am făcut-o în termenii mei și la viteza îngăduită de metabolismul meu, dar cert e că atât timp cât s-a putut, mi-am permis (datorită părinților mei și a apartamentului) privilegiul de a aspira la un așa-zis „profesionalism” al scrisului, chiar în timp ce asistam în slow-motion la prăbușirea instituțiilor literare (cum ar fi Uniunea Scriitorilor, care a devenit o oligarhie intolerantă la orice fel de disidență) din mai toate punctele de vedere, și nu doar în ochii mei.

A fost nevoie de o situație-limită (pe care am anticipat-o sub forma unui vis: se făcea că un cutremur ar fi creat sub camera mea o hrubă în care căzuseră cărțile mele) ca să mă împingă în afara zonei de confort unde trăiam fără grija chiriilor, datoriilor și facturilor, unde ascultam muzică și duceam cu un relativ calm „bătălia” literaturii – fiindcă, deși intrasem în literatură cu speranța subconștientă că s-ar putea dovedi safe space-ul pe care mediul social de la școală nu mi-l permitea, s-a dovedit și aici că nu este nimic altceva decât un câmp de luptă – și să-mi dau seama că cineva are nevoie de mine, iar statul nu este aici ca să mă scutească de această povară…

În momentul în care am fost forțată să mă mut în București, nu reușisem să-mi vând aproape nimic din colecția de volume de poezie – majoritatea fiind cărți primite de la autorx sau cumpărate pentru că biblioteca județeană din Constanța nu le-ar fi achiziționat prea curând –, dar am reușit să viețuiesc mulțumită… capitalului simbolic. „Pile”, oportunități mai rar, dar când am avut nevoie și am făcut apel, au fost oameni care au donat și n-ar fi făcut-o dacă nu știau că scriu, și asta chiar dacă, în sinea mea, aș fi preferat, ca Gabriel Mager, să rămân o persona misterioasă și care să nu aibă nevoie de nimic de la nimeni… ceea ce, de altfel, mi se pare acum lux burghez.

Ai mei au fost mândri de mine pentru că am reușit să ajung în Istoria literaturii române contemporane a lui Mihai Iovănel, însă singura consecință vizibilă a fost că un autor mult mai priceput la networking decât mine m-a nominalizat printre „mediocrii” care n-ar fi avut ce să caute în acea carte… Nu e însă ca și cum mai tânjeam după validare din partea puternicilor literari ai zilei în particular, care se vădesc din ce în ce mai problematici – mă gândeam (și mă gândesc) să încerc într-o altă țară, doar că aveam să-mi dau seama că nu știu dacă voi mai avea vreo altă șansă.


De când locuiesc în chirie, mi-am dat seama că nu mai am aproape niciun apetit pentru literatură și că am șanse din ce în ce mai mici să mai reușesc vreodată să-mi termin proiectele literare. Mi-a luat aproape patru ani și zeci de variante pentru a ajunge la manifestul a ceea ce voiam să fie ambițioasa publicație ALGER, care să abordeze literatura experimentală din perspectivă neurodivergentă, fiindcă mă obseda atunci, înainte de începutul pandemiei, ideea de a „salva” cumva literatura experimentală de acuzațiile că ar fi neapărat prăfuită sau complet neancorată în realitate…

Până la urmă, realitatea m-a ajuns din urmă. În 2024, am fost pusă în situația de a munci aproape non-stop, având și săptămâni de muncă șapte zile din șapte. Cu numai un an în urmă, devenisem programatoare asistentă pentru o femeie trans din străinătate, ceea ce ar fi trebuit să fie o binecuvântare, pentru că visam la o carieră în programare, nu pentru că îmi plăcea programarea, ci pentru că mi-ar fi oferit posibilitatea de a trăi confortabil și de a-mi realiza tranziția… Doar că munca aceasta nu mi s-a potrivit, mă deprima, eram furioasă pe mine că nu m-am reprofilat la vârsta la care am adoptat literatura și fiindcă refuzam să urmez cariera în IT a tatălui meu…

N-am vrut să fac nici muncă sexuală, cealaltă meserie stereotipică a femeilor trans, dar din speranța de a-mi găsi proverbialul Făt-Frumos care să mă scoată din turnul de rahat și fildeș, am activat într-o zonă incertă – să zicem, ca un fel de „curtezană” – în viața mea paralelă, ceea ce iarăși nu a făcut decât să ne mențină pe mine și pe cei dragi în viață și nu cu mult mai mult…

În schimb, prin oamenii pe care i-am cunoscut astfel am avut contact cu alte experiențe de viață și moduri culturale, care efectiv mi-au modelat viziunea asupra lumii, foarte diferită de a unora care, de exemplu, nu s-au întrebat niciodată ce înseamnă a fi o persoană cu dizabilități care muncește la Walmart sau un vânzător de telefoane dintr-un colț al Sudului Global… În cel puțin la fel de mare măsură ca teoria, parcursă tardiv și mai puțin sistematic decât poezia, poveștile acestea de viață, pe care le-am aflat „curtezană” fiind, m-au împins către stânga.

La ora la care scriu acum, deși scriu la feminin, aproape că mă simt mai departe ca oricând de stabilitatea financiară necesară în societatea asta mizerabilă ca să-mi fac tranziția în condiții cât de cât demne, un lux care mă face să mă simt vinovată numai pentru că îndrăznesc să mai sper la așa ceva când atâtea alte fete trans încă mai puțin privilegiate ca mine o duc și mai greu – ca să mă opresc doar la cine îmi împărtășește condiția. În același timp, nu pot să nu mă gândesc la prietena mea trans din Finlanda care și-a făcut tot setul de operații cu doar câteva sute de euro, fiindcă acolo statul încă are grijă de problemele medicale ale cetățenilor săi…

Pe de altă parte, îmi provoacă repulsie tovarășx care se folosesc de ideea că serviciile sociale ar trebui să aparțină cu totul statului pentru a se spăla pe mâini de orice responsabilitate. Când îi văd pe cei din jurul meu că suferă – vorbim de suferințe evitabile în condițiile unui alt fel de organizare societală –, nu-mi vine să-mi rezerv luxul de a mă îngriji.

Oricât de cinic ar suna, simt ca și cum familia mea biologică ar fi mai indulgentă față de abaterea mea de la norme dacă asta le-ar aduce și lor un câștig, dincolo de sentimentul pe care îl au când știu că-mi este bine.

Dar nu-mi este bine și nu mai știu cum îmi poate fi dacă nu-și asumă altcineva, măcar în parte, povara îngrijirii mele. Dar de ce trebuie să fie cineva? De ce instituțiile nu sunt aici ca să mă sprijine nu doar pe mine, ci pe toată lumea care are nevoie?



Însemnări pentru o postfață la „Fagure”


Dacă nu pot să acționez în mod direct și decisiv asupra surselor opresiunilor de care sufăr, dacă nu am tăria de a confrunta Puterea altfel decât prin mediul slab (dar pentru cât timp?) al limbajului literar, pot cel puțin să caut a identifica toate aceste surse de opresiune (de aici obsesia mea de a le enumera) și să le fixez cu privirea înainte de a mi se declanșa ceea ce în engleză se numește fight or flight:

„la o adică nici nu pot spera vreodată la eliminarea tuturor amenințărilor,
nici nu mai pot spera vreodată la a nu trăi în pericol,
vai, nici nu pot spera vreodată la a putea renunța la tot efortul acesta de rezistență,
amenințările deja m-au transformat,
violența deja s-a și produs,
pășesc cu conștiința exacerbată a faptului că fiecare problemă exterioară poate produce probleme interne,
dar războiul deja a încetat să mai fie doar o posibilitate,
fiecare amenințare potențială trebuie s-o urmăresc,
abia dacă mai poate limbajul să descrie intensitatea cu care stau la pândă și e ca și cum sunt în ochiul furtunii și locuiesc la câțiva kilometri de baze militare cu focoase nucleare și chiar și cu limbajul la mine e ca și cum abia poate doar privirea mea poate cuprinde senzația că amenințarea e în fața mea și o privesc și privirea mea e ca și cum el mă poate paraliza mă paralizează m-a paralizat deja și eu privesc și râd pentru că nu mă poate paraliza până la capăt și nu îmi poate șterge toate urmele și chiar de ar fi putut cu toată inteligența sa să ducă asta la sfârșit tot nu ar fi fost un sfârșit pentru că în privirea aceea a mea e ca și cum l-aș fi scuipat în ochi,
nu, e ca și cum i-aș fi făcut ceva mai inacceptabil,
ca și cum i-am arătat ceva mai presus de frica de amenințare,
frica de moarte care mă sfâșie ca pe noi toți,
frica aceea,
dar și sfidarea de necuprins,
sfidarea vieții,
încăpățânarea sinucigașă de a mai trăi…” (Un text este o luptă, fragment)

S-ar putea argumenta că nu prea ajut cauzei dacă, în loc de a oferi niște slogane care să urmărească agitația cea mai imediată, mă rezum la a oferi deconstrucție – în apărarea mea nesofisticată, poate spune doar că măcar am depășit faza în care doar atrăgeam atenția asupra unor probleme într-un mod prea subtil, deși nu e nici vina mea că nu prea mai există la noi critică de poezie care să (re)citească în profunzime și să ofere cititorxlor chei de lectură – de aici și tentativa de față de a limpezi niște lucruri.

Uneori poate că scriu prea sofisticat, dar asta se întâmplă ori de câte ori o cere complexitatea realităților. Din contră, urmăresc simplificarea acolo unde se impune. Iar pentru că poezia înseamnă intensitate, nu am ezitat să mă folosesc de o anumită poetică acolo unde poate fi resimțită cu caracter de necesitate.

Să exemplific cu o experiență concretă. De-a lungul a doi ani, am strâns donații pentru o familie săracă de pe strada Mircea Vulcănescu (!), donații care aveau să se dovedească insuficiente pentru fiecare rând de reparații ce au fost necesare prin casă, așa că au rămas datori la meșteri diferiți, însă tot la fel de precari și cu rude pe moarte, înmormântările acestora devenind ocazii pentru a cere de urgență plata datoriilor. Abia atunci am aflat că în economia asta nu mai poți nici să mori în condiții decente dacă n-ai bani! Pornind de aici, mi-a venit spontan ideea de a emula dinspre stânga poetica lui Cezar Ivănescu, care altminteri era anticomunist, naționalist și xenofob, dar putea construi poeme de maximă intensitate, în care puteai resimți o revoltă somatizată, la nivel de viscere:

„burghezule împuțit
degeaba te dai cu parfum
NU ȘTII
CUM E SĂ-ȚI MOARĂ TOȚI DIN CASĂ
TOȚI DIN CASĂ!!
ÎNTINȘI PE MASĂ!!

VINO SĂ-I MIROȘI
ȘI SĂ SCOȚI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
CUM E SĂ N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE??
N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!

CE VEI FACE??
VEI CERȘI ÎN PIAȚĂ
ÎNTRE ROMÂNII CARE ABIA DACĂ
UN LEU ȚI-AR MAI DA
TE VEI LEGA CU UN LANȚ
DE CASA POPORULUI CARE NU E
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ DERANJEZI NELINIȘTEA PUBLICĂ

MIROASE ÎN CASĂ!!
VECINII CRED CĂ IAR MIROASE
GROAPA DE GUNOI DE LÂNGĂ BLOCURILE DE LUX
FAC RECLAMAȚIE LA GARDA DE MEDIU:
„NE PARE RĂU DAR NU PUTEM AJUTA
NE PLACE SĂ MURIM ASFIXIAȚI
TOTUL PENTRU PROFIT”

VECINII APOI ÎȘI DAU SEAMA
CĂ MIROASE ÎN CASĂ!!
MORȚII SUNT PE MASĂ!!
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ NU I-AI ÎNMORMÂNTAT
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ EȘTI SĂRAC
NU POȚI PLĂTI NICIO AMENDĂ
MAI TRECE UN TERMEN DE CÂTEVA ZILE
ÎN CARE VECINII MAI FAC RECLAMAȚIE
DAR N-AR SĂRI CU BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!

degeaba te dai cu parfum
burghez împuțit
putoarea persistă
deși prețul imobilului
nu poate decât să urce” (strada mircea vulcănescu, bucurești)

La polul opus acestui țipăt, în același cadru politizat am ținut să fac - pe coordonatele unui spațiu expandat al poeziei, ca la poeții de limbaj sau la cei conceptuali, unde textul poetic poate îngloba orice formă de discurs, fără să mai aibă relevanță dacă asta este sau nu mai este „poezie” - infodumping pe diferite nișe aparent nesemnificative, cum ar fi comodificarea apei:

„apă de lux.
apă de lumină.
lumina despre care vorbesc
cei care au acces la ea.
se estimează că peste 700 de milioane de oameni nu au acces la apă potabilă. Peter Brabeck de la Nestlè a declarat în 2013 că apa nu este un drept al omului, ci o comoditate cu o valoare de piață. compania Fiji Water deține un întreg acvifer, în timp ce locuitorii din Fiji se descurcă cu 18l de apă/familie/săptămână (mai puțin de 2l/persoană). febră tifoidă? ghinion.
undeva, cineva
își selectează partenerii
în funcție de ce gusturi au
în materie de apă gourmet.
în 2016, niște artiști de practică socială din Minneapolis au inaugurat primul „bar de apă” din lume, la o lună după ce în același oraș era promovat intens un anumit „măcelar vegan”. atâta doar că ei oferă gratuit apa locală, de la robinet. evident, „barul de apă” găzduiește și un „incubator” artistic. dacă nu exista nimic care să atragă atenția, nu se povestea.
ce avem în comun?
tot mai puțin.
restul se privatizează
și fiecare își face treaba.
dar doar individual cât se poate face la scară cât mai macro? mai repede facem muzeul artei utile, ca Tania Bruguera, mai repede se finanțează lucrări de artă socială decât să se finanțeze serviciile sociale, mai repede facem un trend artistic din a da o mână de ajutor și a mătura rahatul cerberilor privatizărilor.” (central avenue, minneapolis)

Am activat o vreme și în critica de artă, postură din care am aflat despre murdăria majorității banilor din capitalism, asistând și în culise la situații cum ar fi și cazul regretatului artist Mircea Nicolae care a fost supus bullying-ului de către cei de la un muzeu privat de artă contemporană, care s-au folosit de figura tânărului pensionat pe caz de boală gravă (de care avea să și moară foarte curând) pentru a stigmatiza iarăși arta cu tentă socială, instituțional „conformistă” conform acuzațiilor lor, în realitate nesupusă ochiului colecționarilor incomodați (a căror voce o amplificau).

Or, de la ultima documenta încoace, arta vizuală a început să-și piardă din relativa imunitate politică în Germania și, cine știe, poate curând se va întâmpla același lucru și în restul spațiului occidental… nu înaintea altor tendințe izolaționiste, cum ar fi interzicerea avortului atât în țară, cât și în afara țării!

Din fericire, m-am născut prea târziu ca să nu pun la îndoială iluziile în care am crescut, dar și acesta este un privilegiu – provocarea este de a-l transmite mai departe.



Universul pliantelor

Singura dată când nu mi s-a cerut CV-ul și m-au angajat pe loc a fost la o companie de distribuție a pliantelor.

Cu doar câteva zile înainte, persoana bogată care mă întreținea tocmai mă anunțase că îmi va da de acum încolo mult mai puțini bani și că va trebui să-mi caut de muncă dacă vreau să am bani pentru „cauzele mele caritabile”.

Era în toiul iernii, dar știam că va dura luni de zile până voi găsi un alt loc de muncă mai bun și n-aveam de gând să muncesc numai pentru a găsi un loc de muncă. Aveam deja experiență în a sări din lac în puț, așa că am sunat cu tupeu la mai multe firme de pliante.

Firma asta avea sediul în Pipera, într-o clădire care imită arhitectura suprarealistă a lui Hundertwasser (numai pentru faptul că știam această trivia aș fi vrut un spor salarial, sincer). Am bătut palma cu ei pentru un salariu minim pe economie și bonuri ceva mai generoase. (Ceva îmi spunea că dădeau cei mai mulți bani pe a sta în chirie în acel spațiu. Aveam să aflu a doua zi că distribuția se face cu aceleași cărucioare ruginite de peste zece ani.)

Ningea și era gheață pe jos în ANL Brâncuși, iar eu nu mai muncisem niciodată în condiții de intemperii, trăgând de un cărucior care mi se părea exagerat de greu la încărcare.

În ochii noilor mei colegi, bărbați între diverse vârste, dar mai toți alcoolici și cu libidoul nesatisfăcut, cu glume misogine care mă făceau să vomit, eu nu eram decât cel mai nou dintre „fraieri”, cum le spuneau celor care veneau și plecau mai devreme sau mai târziu, în timp ce ei munceau fără crâcnire de ani și ani de zile, indiferent de abuzurile patronilor, pe care desigur că nu îi confruntau direct, ci doar își vărsau năduful pe oricine se află la coada ierarhiei…

Nu au crezut că voi rezista mai mult de o săptămână (nici eu n-am crezut), dar nici nu ascundeau faptul că nu le convenea să aibă colegi noi, fiindcă de la firmă li se dădeau mai multe zone de făcut în mai puțin timp, ceea ce însemna mai puține posibilități de a strecura pauze de „băută”. Unii dintre ei se foloseau de pretextul muncii pentru a putea bea fără ca familia să-i vadă, așa că se uitau ciudat la mine când le spuneam că munca aceasta nici n-ar trebui să existe…

Deși munceam mai mult de opt ore pe zi, am dat și de unii care credeau că am fi „asistați social”. Ceea ce ar fi fost preferabil să fim, dacă avem în vedere că existența muncii noastre are ca precondiție risipa de hârtie a unor clienți precum lanțuri de magazine, partide, plus mica publicitate a unor posibili spălători de bani, deci nu tocmai o muncă utilă societății...

Apoi pentru ca distribuția să ajungă la bună îndeplinire, mai ales atunci când o facem în cartierele de blocuri (foarte puține blocuri au cutiile poștale dincoace de interfon), depindem de buna voință și empatia locatarilor și/sau de noroc în cele mai multe cazuri.

Fiindcă nu dispunem de libertatea de a „sări” prea multe blocuri, uneori ne și forțăm norocul ghicind codul de la interfon. Trebuie să avem grijă să nu ne surprindă vreun locatar, fiindcă atunci negreșit se va schimba codul următoarea dată.

Sunatul la interfon era un fel de mysterium tremendum et fascinans: putea să-ți deschidă ușa o tăcere plină de benevolență, dar și un vuiet asurzitor. De frica de a nu da de vreun locatar dispus să te ia la bătaie pentru că i-ai deranjat somnul, suni mai întâi la numerele din marginea superioară a ariei numerice, dar uneori nu știi care sunt numerele apartamentelor, nu peste tot sunt scrise.

Doar la unele blocuri noi se află cutiile poștale afară și nu-i nevoie să intri în bloc, ceea ce în general ar fi simplificat viața noastră... Dar de ce ar fi lucrurile prea ușoare!?

Înainte de pliante, încercasem să mă reprofilez pe programare, în care vedeam salvarea mea, singurul mijloc prin care aș fi putut să-mi încep tranziția și să muncesc fără să am interacțiuni sociale nedorite... Doar că munca în programare la 30 de ani mi se părea mai degrabă frustrantă decât challenging.

Munca la pliante este prost plătită și nu prea am ocazia să muncesc într-un ritm mai relaxat, dar fiecare pliant introdus cu succes îmi oferă dopamină. Faci mișcare, bați cartierele la pas, mereu vezi câte ceva - cum ar fi scări de bloc demne de a fi fotografiate în „scară, frumos” – și iei pulsul străzii. Uneori sunt câini sau proprietar care cred că le-ai încălcat teritoriul, alteori cineva lasă în fața unei curți un dozator de limonadă. Ce pot să fac decât să mă bucur și să merg mai departe?!




Colecta (fragmente)

Am văzut chiar și femei bine îmbrăcate căutând fără ezitare ambalaje SGR prin coșurile de gunoi din Piața Unirii; cu toate astea, mass-media tind(e) să perpetueze prejudecata cum că doar persoanele fără adăpost s-ar ocupa cu așa ceva…

*

„Nu ai voie! Nu te mai uita prin coșuri!”, se răstește la mine fără nicio legitimitate un nene oarecare, după care le zice necunoscuților de pe bănci – foarte probabil, încă și mai puțin români decât mine – cu ochii dați peste cap că sigur vin din Nepal.

*

Sfaturi profesioniste: axează-te pe zone (cum ar fi o mare parte din sectorul 3) unde se află coșuri deschise. Uneori, coșurile închise și adânci pot rezerva surprize plăcute, dar unele pot fi montate la o înălțime prea mare pentru înălțimea ta.

De fiecare dată când vezi apropriindu-se din contrasens un alt colector, schimbă trotuarul sau zona, dar nu înainte de a-i clarifica acestuia direcția din care vii.

Se poate uneori să nu mai găsești nimic prin parcuri și pe arterele importante la ora la care treci sau, din contră, să găsești prea multe, caz în care mi se pare etic să mai lași și altora câteva sticle măcar și să te concentrezi, în schimb, pe artere secundare și terțiare, interstiții dintre zonele-reper, unde sunt mai mici șanse să treacă un alt colector până ce vor veni cei de la salubrizare să schimbe sacii de gunoi (acolo unde e cazul). Printre sute de coșuri e posibil să nu mai găsești aproape nimic, dar să-ți faci plinul pe unde nici nu te-ai gândit.

*

Deși m-am obișnuit deja cu topografia majorității sacilor de gunoi, încă mai văd uneori cazuri în care mi se pare că seamănă cu vreo instalație de artă contemporană – doar că aia tot ar valora mai mult decât salubrizarea uberizată pe care o fac chiar acum.

*

Am citit un articol al unui trust de presă despre cum „oamenii străzii” „fură” din containere ori rup și răscolesc pungile din coșuri ca să găsească ambalaje. Cineva de la un market declară pe șleau că asta cumva era și ideea, să poată și „oamenii străzii” să câștige un ban.

Pentru cine „prelucrează” numai coșurile deschise (cum e cazul meu, eu chiar nu mă bag la tomberoane de blocuri sau magazine, că nu știi niciodată când se ia un scandalagiu de tine că îi „furi” gunoiul) și nu face colecta de la prânz până după miezul nopții, un scor „normal” este de, în medie, +/-10 lei pe oră. Ceea ce înseamnă că dacă menții un ritm de măcar 20 de lei pe zi/noapte, atingi în jur de 600 de lei pe lună.

Poate suna enorm pentru cine ar prefera ca oamenii care au nevoie de așa ceva să nu mai ia niciun ban și să nu mai facă umbră pământului „degeaba”, dar nu e o avere. Nu prea poți mânca decent cu 20 de lei pe zi dacă nu ai un „acasă” cu o bucătărie.

Pentru câteva ore, cât mă ține energia după o zi de muncă full-time, e nevoie de efort și răbdare. Pot să-mi pierd uneori speranța și răbdarea când dau aproape numai de zone deja curățate (de „concurență”, doar că asta nu e o competiție și cine a fost înaintea mea cu siguranță avea mai mare nevoie de banii ăștia), pot să mă enervez când dau de sticle de pe care eticheta sau doar partea cu codul de bare au fost deliberat șterse... cu atât mai mult îmi dau seama că nu e lapte și miere. Ca să nu mai zicem de necesitatea regulată a curățării mâinilor.